De ce o să fie oribil primul tău loc de muncă în corporație din România

E vară, ai terminat sesiunea sau chiar ai absolvit facultatea şi probabil te gândeşti să-ţi cauţi de muncă, având în vedere că maică-ta nu-ţi mai trimite bani să te spargi prin Eden şi s-o freci pe Facebook. Eşti entuziasmat, eşti înarmat cu un CV în care ai scris despre activităţile extracurriculare din liceu şi eşti gata să-ţi începi cariera de vis. Îmi pare rău să-ţi zic, dar visele tale sunt moarte. N-o să ajungi un filosof-autor sau un critic de artă. Nu o să ai o carieră de succes ca activist pentru drepturile omului, nici ca manager de fonduri caritabile la un ONG de maidanezi. Visele tale s-au înecat în realitatea tristă că trebuie să produci un ban singur, dacă mai vrei să ajungi la Electric Castle la anul.

Realitatea e că eşti la începutul unui drum lung şi sinistru, în care o să faci practici, traininguri şi internshipuri plătite execrabil sau neplătite, până-ţi ies creierii din cap, ca să ai ocazia să strângi nişte experienţă şi să dai de cineva care să te recomande pentru o slujbă vag decentă. Şi o să faci pe dracu-n patru doar ca să ajungi acolo: o să trimiţi zeci sau sute de mailuri, o să te deprimi la târguri de joburi unde oameni la fel de necalificaţi ca tine te privesc de sus şi o să-ţi blestemi părinţii că sunt singurii oameni fără pile şi relaţii din ţara asta de căcat.

Dar să zicem c-ai reuşit. Ai semnat contract pe vreo trei luni de probă, pe un salariu mediocru, la o firmă de care n-ai auzit în viaţa ta, unde trebuie să vii cu laptopul tău de acasă. De aici, începe calvarul:

Nicio bucătărie corporatistă nu este o bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Este doar un spaţiu aleatoriu, în care a trântit cineva un frigider şi-o chiuvetă. De fiecare dată când o să încerci să-ţi încălzeşti ceva la microunde, cineva o să se înghesuie pe lângă tine ca să-şi scoată nişte paste expirate din frigider şi o să urmeze o conversaţie ternă despre lipsa de spaţiu, vreme şi cum undele de la microunde îţi topesc sufletul prin magie neagră.

Serios, la bucătărie auzi ce au de spus toţi oamenii ăia care n-au ieşit în viaţa lor la o ţigară, de la conversaţii despre cum nu-şi vaccinează plozii şi-i lasă să bage praf de pe jos în gură ca să-şi facă imunitatea natural, la discuţii despre cum au citit ei o carte care spunea că nu există boli, doar stări ale corpului generate de atitudini negative. O să poarte discuţiile astea în timp ce dau pe gât un shake, care ar conţine toate proteinele şi vitaminele unei cine cu două feluri şi desert, doar că arată şi miroase ca apa de mlaştină.

Când te întorci de la ţigară sau de la prânz, cineva o să comenteze „mamă, dar ai mâncat ceva, nu glumă" sau „de fiecare dată când te caut, tu eşti la fumat". E de obicei tipa aia de la HR, care are biroul personalizat şi plin de poze cu copiii ei, pentru că nu îi vede în restul timpului. E cumva insultător pentru plozii tăi, să spui că te inspiră să faci nişte tabeluri în Excel, e ca şi cum i-ai urî.

Mă rog, tipa aia o să îţi bată apropouri ironice, pentru că ai întârziat zece minute, faţă de cât a aproximat ea că aveai tu pauza de prânz, de când te-ai ridicat de la birou. Ce poţi să faci, să-i spui că te-a trecut o căcare? Că te-a sunat maică-ta să te întrebe dacă poţi s-o ajuţi cu bani de-o operaţie? Noi vorbim aici de o femeie care stă toată ziua la bârfe, le dă nonstop telefoane şi mesaje copiilor şi stă la taclale cu femeile de serviciu, ca să le explice de ce nu e bine să folosească produse non-bio la sarmale. Imediat după ce ţi-a băgat glumiţa ironică, o să dea un mail comun, la tot biroul, în care spune „Urgent! Ora de venire la muncă este 9:30, nu 9:35 şi clar nu 10. De asemenea, avem doar o oră de prânz inclusă în program, hai să nu ne batem joc de colegii noştri şi să respectăm aceste reguli." Aici vorbim de femeia care îşi bagă lucrurile în geantă cu un sfert de oră înainte să se termine programul.

Din momentul în care îţi pasă de timpul exact pe care trebuie să-l petreci la job, îţi pasă mai mult decât ar trebui. Avem un număr limitat de ore, minute şi secunde pe Pământ. Ar trebui să stăm în cur şi să dăm refresh la Gmail timp de 10-12 ore, doar ca să dăm impresia că facem ceva? Ar trebui să ne simţim prost că furăm câteva secunde sau minute de la managerii noştri care nu mai ştiu cum să ne reducă salariile, în timp ce ne dau mai mult de muncă, sub pretextul că ne optimizează? Cu toţii trăim şi cu toţii murim. Dă-l în mă-sa de deadline şi dă-o în mă-sa de precizie.

Dar să fim serioşi, toţi vrem să pierdem vremea cât mai mult posibil, mai ales când simţim că nu suntem plătiţi destul pentru cât de mult muncim. Uite cum să faci să pierzi trei ore la muncă:

De obicei, pe la ora 13, toţi bagă la maţ pe la vreo cantină corporatistă de prin zonă, apoi se întorc la 14 şi stau cu burta la calculator vreo oră şi o freacă aiurea pe siteuri gen VICE.com. Tu poţi să le-o iei înainte şi să iei pauza de masă la 12. După aia, te întorci la 13, fix când pleacă restul şi ai o oră liberă doar pentru tine. Apoi, când se întorc ei, poţi să mai bagi o oră de frecat menta odată cu ei, că se simt toţi cu musca pe căciulă şi nu vin să te controleze. Oricum, toţi se poartă de parcă s-a terminat ziua de muncă la 15 şi, de la ora aia, se holbează nonstop la ceas, aşa că ţi-ai aranjat să leneveşti juma de zi. Şi pe urmă se întreabă toţi de ce merge prost economia.

La un moment dat, o să o iei complet razna că nu mai găseşti un anumit fel de mâncare care era singura masă zilnică pe care ţi-o permiteai pe salariul tău de căcat. Eu am făcut aşa când, la cantina socialistă de lângă muncă, care-şi zice autoservire corporate, nu mai aveau pilaf cu legume, singurul aliment de acolo care nu mustea a ulei rânced, umezeală şi păr din mustaţă de bucătăreasă. Era şi singurul care nu costa mai mult ca o garnitură la un restaurant de lux, deşi era preparat acum trei zile, în uleiul de la cartofii prăjiţi. Fără masa aia decentă şi ieftină de care te bucurai o dată pe zi, începi să înţelegi de ce au loc atâtea omoruri la birou, în corporaţiile americane.

Toţi cei care lucrează într-o corporaţie ajung s-o ia razna la un moment dat, din cauza celorlalţi din jur şi a tomberonului de sticlă claustrofobic în care sunt obligaţi să convieţuiască. Primele locuri în care se văd fazele de genul ăsta sunt avizierele. Dacă vezi vreun afiş, legat de locuri de parcare, cu mai multe semne ale exclamării făcute cu markerul pe el, ştii că există o şansă ca cineva de acolo să fi ajuns la limita nervilor. Nu-i judeca, c-o să ţi se întâmple şi ţie. Cineva o să-ţi ia lampa de birou sau capsatorul ca o glumiţă de prost gust, o să-l prinzi pe unul că-ţi umblă la laptopul personal sau pur şi simplu o s-o iei razna că cineva-ţi scoate mâncarea din frigider şi o lasă să se strice afară. O să iei o foaie şi-un marker şi o să-ţi lipeşti nervii de avizier, să-i vadă toţi, ca să înţeleagă că au o bombă cu ceas la uşă. Apoi, o să ajungi acasă şi o să râzi de cât de penibil ai devenit.

Ştiu, e greu de înţeles, dar oamenii peste 30 de ani folosesc telefonul şi pentru altceva decât mailuri, snapchat, poze, Facebook şi porn. Noi am copilărit toţi cu mIRC, Yahoo Messenger, Facebook Chat şi Whatsapp, aşa că toţi simţim o formă de anxietate când vorbim la telefon. E ca şi cum ne-ar pune cineva o pană, o călimară şi o bucată de pergament în faţă şi ne-ar spune să trimitem o depeşă, cu sigiliu de ceară.

Din păcate, oamenii peste 30 de ani insistă să vorbească la telefon cu tine pentru orice căcat, pe care ar putea să ţi-l scrie pe net. Evident, ei se aşteaptă ca ţie să ţi se pară telefonul la fel de confortabil cum li se pare lor, te ceartă dacă zici „bună ziua" în loc de „bună seara", te ceartă că nu ai o voce falsă de telefon potrivită ca ei, fără să-şi dea seama cât de depăşiţi sunt. Trebuie să strângi din dinţi, să faci ca ei şi să încerci să-i convingi la telefon să-ţi trimită, totuşi, un mail, că n-ai cum să ţii minte tot ce ţi-au spus şi, dacă ai până în 30 de ani, probabil nu mai ştii cum e să scrii de mână, ca să notezi ce spune.

Biroul este un loc tenebros, în care eşti înconjurat de patru pereţi gri, nişte neoane de la care te dor ochii, şi un sistem de aerisire care te sufocă iarna şi-ţi dă pneumonia vara. În plus, ai site-urile porno şi de divertisment blocate pe calculator. Practic, eşti într-o variantă de Iad care l-ar fi făcut pe Dante să plângă. Dacă cineva varsă o cană în timp ce are un balon roşu pe masă, va fi cel mai palpitant şi interesant lucru din viaţa ta de acolo. O să ţii minte faza şi o să reiei subiectul în conversaţii şi glumiţe pe care abia le înţeleg oamenii implicaţi. O să spui despre tipa care a făcut-o că „a îmbalonat-o" şi o să râdă toţi nervos, deşi faza e atât de jalnică, încât n-ar fi băgat-o nici la Trăsniţi în NATO. Practic ai ajuns la nivelul la care ai râde şi la o glumă homofobă de-a lui Bobonete. Şi asta e ok, pentru că biroul este locul unde umorul prost merge să fie resuscitat de nişte paramedici disperaţi, mai ceva ca la emisiunea lui Buzdugan. Şi e mai bine să-ţi moară simţul umorului, decât să mori tu de depresie şi să-ţi zbori creierii.

Ţi-a păsat vreodată? Nu prea. Dar, în prima săptămână, ai venit la sacou şi pantofi, cam la fel cum ai fost la interviu, înainte să-ţi dai seama, că nu-i pasă nimănui şi te tratează cu acelaşi dispreţ tacit şi aceeași indiferenţă, oricum ai veni îmbrăcat. În prezent, pur şi simplu vii răstignit de mahmur şi te joci Minesweeper subtil, cu un deget deasupra butonului de „Tab", până pe la ora 17. Te îmbrăci în hainele în care ai dormit şi vii cu tenişii ăia pe care ţi-e ruşine să-i iei la fotbal, din simplul motiv că nu simţi că schimbă cu nimic situaţia. Eşti blocat. Nu eşti destul de motivat să-ţi mai pese de job, aşa că stai pe loc, pentru că nu impresionezi pe nimeni destul, încât să te avanseze. Eşti prins într-un purgatoriu de coşuleţe de gunoi, laptopuri stricate, capsatoare, feţe mohorâte şi oameni care urlă la tine aiurea. Ăsta e universul angajatului entry level. Bine ai venit. Lasă toată speranţa la uşă.

La fel ca tine, toţi oamenii aia capătă tot felul de frustrări din cauza jobului sau a vieţii lor, pe care nu prea ştiu cum să le refuleze altfel decât pe tine, că aşa le-au făcut şi lor alţii când erau de vârsta ta. Fraza cheie în situaţii d-astea e „nu e neapărat greşit, dar eu aş fi făcut-o altfel". O să auzi asta în repetate rânduri, legat de orice faci, de la faptul că închei mailurile cu „O zi bună!", în loc de „Bună ziua!", la ăla că îi dai prea mult de muncă femeii de serviciu, pentru că vii cu mâncare la birou. O să-ţi comenteze că faci o chestie care lui îi ia cinci minute, după 15 ani de experienţă şi muncă repetitivă, într-o jumătate de oră. O să-ţi spună şi că nu iei cafeaua care trebuie şi o să te certe că nu mănânci destul de sănătos, când tu abia îţi permiţi un rahat de sendviş la automat. Practic, orice faci „nu e neapărat greşit, dar eu aş fi făcut-o altfel", aşa că obişnuieşte-te cu asta. La un moment dat, o să le-o faci şi tu altora.

Undeva între epoca prezentărilor pe hârtie şi cea a prezentărilor în Powerpoint, a fost o tentativă de a introduce tablele albe cu markere în corporaţii. Pe lângă faptul că markerele alea au expirat pe vremea când încă mai trăia Michael Jackson, toţi o să se uite urât la tine, dacă vrei să desenezi un penis verde pe ea, de parcă le-ai siluit fiica în ziua nunţii. Îi zice tablă albă, ca să rămână albă.

Ţi se pare că cineva îţi analizează performanţele, talentul sau debitul concret de muncă, ca să-ţi taxeze erorile? Greşit. Oamenii îşi dau seama că nu faci nimic şi eşti varză doar din nişte greşeli stupide, care bat la ochi, pe care ei le umflă masiv. Dacă ţi-au dat un calculator prost care îţi încetineşte ritmul de muncă cu 300% şi nu ai comentat imediat, o să primeşti mustrare că eşti molâu, autist şi nu ştii să lucrezi în echipă cu cei de la Departamentul Tehnic. Dacă ai scris un mail fără diacritice, o să urle cineva la tine că eşti ultimul agramat şi că toată generaţia ta e una de proşti, că nu mai învăţaţi limba română atât de bine ca-n şcolile ceauşiste. Şi, cel mai important, dacă ai dat din greşeală un mail, cu tot biroul în CC, o să-ţi iei atâtea mui, de parcă ai provocat Holocaustul. S-ar putea să fii luat într-o şedinţă separată, în care un şef urlă la tine că-ţi baţi joc de munca lor şi că mailul ăla e doar pentru urgenţe, deşi el îl foloseşte doar pentru tombola de Crăciun.

Există tot felul de activităţi d-astea de teambuilding, care au loc după orele de muncă, dar implică aceiaşi oameni cu care munceşti, de la jocuri de minifotbal, la mers la un film prost. De obicei, sunt propuse de cineva cu funcţie managerială sau de conducere, pe care nu prea poţi să-l refuzi, fără să simţi că-l insulţi. Iniţial eşti reticent să te bagi, dar la un moment dat o să zici „da", că altfel bate la ochi.

O să te duci pe terenul ăla kitschos de minifotbal din Crângaşi, o să faceţi nişte glumiţe lobotomizate de băieţi ca-n curtea şcolii, gen „dai la poartă cum dă tataie la peşte". La final, o să mergeţi toţi la o şaormerie pe care o ştie unul în zonă, o să beţi nişte beri la draft şi o să te gândeşti: „Hai, că oamenii ăştia nu-s aşa de răi. Sunt şi ei fiinţe umane ca mine." O să râdeţi şi o să povestiţi, până la 11-12 noaptea, apoi cineva o să zică „ne vedem mâine". Atunci realizezi ce s-a întâmplat.

Tu tocmai ai petrecut aproape 24 de ore cu acelaşi fiinţe umane, pe care o să le vezi iar după vreo 6 ore de somn. Şi iar, şi iar. O să ajungi să ieşi cu ei şi-n weekend, că ştie tipa aia de la HR un local unde beţi ieftin. Practic, te trezeşti că jobul ăla a devenit viaţa ta, nu mai ai timp de iubite sau alţi prieteni, dacă ieşi cu oamenii de la muncă. Ăsta e şi scopul team building-ului, să te convingă să te gândeşti numai la muncă non-stop, să crezi că jobul ăla e mai important ca viaţa sau ca familia ta, de fapt, că e familia ta. Încearcă să scapi de team building şi, dacă nu poţi, încearcă să fii ăla care pleacă primul. E singura ta scăpare.

„Salut. Am observat că nu prea postezi chestiile alea chiar la ora la care trebuie. După cum ştii, eu tocmai am fost promovat la funcţia de Junior Account Secondary Executive Helper. Nu, nu mi-au mărit salariul, dar mi-au triplat responsabilităţile, şi mi-au dat o funcţie care sună mai bine ca a ta. Aş vrea să te atenţionez, că urmează să adresez problema celor de la HR, pentru evaluarea ta semestrială. Combinat cu fazele în care ieşi prea mult la ţigară, s-ar putea să-ţi dăuneze, aşa că eu aş fi mai atent în locul tău, prietenaş."

Du-te dracului, coaie. Tu eşti chiar ăla cu care ieşeam la ţigară până acum!

O dată pe an, cineva din fruncea companiei o să hotărască că, în ziua în care tu chiar aveai nişte treabă de terminat, trebuie să te duci la un seminar, unde nişte afacerişti rataţi care s-au trasnformat în guru peste noapte îţi cer două sute de euro, ca să-ţi mănânce căcat despre cum să „optimizezi creativitatea echipei de producţie". O să te uiţi alternativ la mobil şi-n gol în timpul seminarului, o să mănânci un sendviş prost inclus în ăia două sute de euro şi o să zici mersi că scapi cu o oră mai devreme de muncă. Apoi, o să ajungi acasă şi o să vezi că ai 136 de mailuri importante, la care trebuia să răspunzi acum patru ore.

La un moment dat, aveai şi tu vise, nu? Lucrai la un roman sau la un set de muzică electronică experimentală. Din păcate, n-ai mai avut timp de ele de când cu jobul. Dar, spre surprinderea ta, există oameni care mai au timp. Şeful tău o să te convingă să-i iei interviu unui prieten inspid de-al lui din copilărie, care face fotografii sepia jalnice. Colegul ăla care uneori te acoperă o să te convingă să mergi la lansarea de carte a mătuşii lui, eventual să dai şi un comunicat după asta. O să te duci, o să stai acolo, o să bei deprimat ceva scump şi o să te gândeşti la romanul ăla pe care nu l-ai scris şi pe care probabil n-o să-l scrii niciodată, fix din cauza jobului care reuşeşte cumva să-ţi mănânce mult peste alea 40 de oră pe săptămână.

Sincer, s-ar putea să nu faci rost niciodată de alt job. S-ar putea să fii blocat în sicriul ăla cu tavan şi podea falsă toată viaţa ta. Au existat şi-n România cazuri de oameni care mor la birou. Gândeşte-te puţin la cât de căcăcios e jobul tău. În cât timp crezi că va observa cineva că tu faci bine ceea ce faci, cât să-ţi dea o mărire? Ştii că e posibil să nu-ţi dea niciodată mărirea aia, decât dacă ameninţi că-ţi dai demisia, că lor le convine să fii acolo pe bani puţini. Îi doare în cur de confortul sau de evoluţia ta. Probabil că ai putea să mori acolo şi nu va observa nimeni. Poate femeia de serviciu, care o să înjure că ai murit pe tura ei şi i-ai împuţit biroul. Şi ăia de la IT, că trebuie să-ţi deblocheze laptopul şi nu ştiu parola ta. Asta e tot ce reprezinţi pentru ei. O formatare de hard.

Dar sigur o să faci rost de un alt job. Faza e că e greu să cauţi unul, atât timp cât eşti nimicit de jobul tău deprimant de zi cu zi. Devine mult mai nasol, când îţi măresc un pic salariul la ceva tolerabil. Atunci, vei trăi în acelaşi purgatoriu purulent, singura diferenţă e că-ţi va fi prea frică să pleci în altă parte şi te resemnezi, devii unul dintre ei. Deodată, eşti ăla care vine primul şi pleacă ultimul şi chiar îţi pasă de jobul tău. Nu, nu se poate aşa ceva.

Cum să găseşti un job care-ţi place? Habar n-am. Dar sigur nu-l găseşti pe site-uri de joburi sau la târguri d-alea unde vin ăia de la lanţurile de fast-food să vâneze studenţi de la Filosofie care vor să lucreze pe patru milioane. Singurul mod real în care găseşti joburi e să te plângi de jobul tău la fiecare ieşire la bere, unde ştii că nu e nimeni de la muncă şi să speri că dai de cineva, care ştie pe altcineva, care are nevoie de tine. Din păcate, singurul mod real în care se schimbă joburile e pe relaţii, recomandări şi nepotisme. Asta se aplică oriunde, din România, în Marea Britanie. Aşa că încearcă să fii sociabil şi speră că-ţi iese destul de bine să ieşi din hăul infect în care-ai ajuns, înainte să apuci să-ţi faci credit pentru casă şi să rămâi blocat în jobul ăla pe viaţă.

@joelgolby

Traducere și adaptare: Mihai Popescu

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre corporaţii:
Am stat opt ore într-un lift de corporaţie românească, ca să înţeleg simbioza om-lift Cum să fii corporatist în România, la 20 de ani Cea mai bună dovadă că Apple e o sectă