Mai țineți minte când America a bombardat accidental Spania?

Nu e un secret faptul că Armata Americană este o instituție destul de futută. Dacă nu e expusă pentru eșecul de a combate agresiunile sexuale ale femeilor ofițeri, cu documentarul nominalizat la Oscar, Războiul Invizibil, atunci e investigată pentru mușamalizarea morților civili din Afghanistan, din timpul ocupării americane (vezi cartea lui Jeremy Scahill „Dirty Wars", dacă te interesează subiectul).

Chiar și cu o reputație atât de pătată, e greu de crezut că, în 1966, America a scăpat patru bombe atomice deasupra Spaniei, dar a reușit să mușamalizeze incidentul până când l-a șters complet din istorie. O echipă bună de PR din partea guvernului american și prea puține reportaje în media internațională înseamnă că majoritatea dintre noi habar n-au de incidentul ăsta.

Deci, hai să vedem ce s-a întâmplat: Pe 17 ianuarie 1966, un bombardier american s-a ciocnit cu un avion spaniol în spațiul aerian al Spaniei. Coliziunea a însemnat detașarea a patru bombe cu hidrogen. Două au prins viteză până la sol, au implodat și tot plutoniul s-a scurs în pământul din orașul andaluzian Palomares. Între timp pentru celelalte două bombe, au fost activate parașute. Una a ajuns la sol fără a fi detonată, iar cealaltă a ajuns intactă pe fundul Mării Mediterane.

Profesorul John Howard, un academician american, scriitor și fotograf, a petrecut ultimii cinci ani într-o călătorie de cercetare în Palomares, ca să documenteze rămășițele dezastrului nuclear. Cu toate că nu poate fotografia fizic rămășițele de plutoniu, deși e încă îmbibat în pământ, el fotografiază în schimb ramificațiile acestui dezastru militar asupra localnicilor, economiei și a împrejurimilor din Palomares.

Proiectul lui Howard, intitulat „Sarcofagele Albe", a fost lansat ca un studiu de sine stătător, la începutul anului acesta. El spune povestea unei mușamalizări și impactul dezolant al acestor bombe prin fotografii dezolante, care sunt în contrast cu imaginile viscerale și violente de la Cernobîl sau Fukushima. Am vorbit cu John despre una dintre poveștile de război al secolului 20.

VICE: Bună, John, vrei să începem cu povestea în care ai descoperit incidentul din Palomares?
John Howard: Păi, prima oară când am fost în Andaluzia era în '93, dar nu am aflat de incident până în 2010. Auzisem câteva vorbe aruncate în vânt, dar nimic concret. Am urmărit firul. A fost ca o muncă de detectiv. Cu cât aflam mai mult, cu atât mă simțeam mai furios și rușinat că nu știusem despre asta. Ca cetățean american din naștere și istoric prin cunoaștere, a fost destul de supărător. Cu cât scormoneam mai mult în trecut, cu atât aflam mai multe conspirații.

Cum a mușamalizat asta America?
Aceste evenimente au fost poreclite „săgețile strâmbe", un nume de cod dat de guvernul american în cazurile de bombe cu hidrogen stricate sau pierdute. Omul ăsta din filmul lui John Woo „Broken Arrows" spune: „Nu știu ce e mai înspăimântător, să pierzi arme nucleare sau faptul că s-a întâmplat de atâtea ori încât există un nume de cod."

Wow.
Statele Unite recunoaște pierderea a 32 de „săgeți". Eric Schlosser, un jurnalist de investigații, estimează în jur de 100 doar în anul 1950, documentate de Forțele Aeriene SUA, deoarece armata a pierdut numărătoarea. Procedura standard pentru guvernul american, în astfel de cazuri, e să nege până în pânzele albe, iar dacă află cineva, să minimizeze impactul pe cât posibil. Asta înseamnă că iau în derâdere, în rapoartele lor, incidentul din Palomares cu remarci gen „sătucul mic" și „adormit". Până și jurnaliștii foloseau aceste apelative înjositoare pentru a trivializa discursurile din presă. Au fost desființați prin narativa de căcat.

La momentul respectiv, oamenii nu au observat explozia uriașă?
Păi, un singur lucru e crucial la înțelegerea răspunsului american față de incident. Bomba care a aterizat în mare a fost ridicată în 80 de zile. Au adus 32 de nave, au închis faleza. Oamenii nu puteau pescui și mureau de foame. Această bombă a devenit centrul atenției în media internațională și, foarte viclean, Forțele Aeriene le-au spus fotografilor din Marină să dea presei poze de la intervenție. Ideea era să ofere un subiect suficient de interesant pentru a îndepărta atenția de la sol, la mare. Bomba aia a devenit singulară și a funcționat incredibil de bine. Apoi ambasadorul Spaniei și al președintelui Lyndon B. Johnson chiar a înotat în Marea Mediterană, pentru a demonstra că e safe. A ajuns pe prima pagină a ziarului New York Times.

De ce nimeni din Andaluzia nu vorbește despre asta?
Persoanele care au interese financiare în zonă, oameni bogați care dețin mult pământ agricol, nu vor ca fermierii lor migratori să știe că sădesc pe pământ radioactiv. Zilele astea există și turism în zonă, iar proprietarii ascund de vizitatori faptul că au trebuit să care butoaie întregi de pământ pentru a-l îngropa. De fapt, nu tot a fost transportat, ei și-au îngropat secretele la propriu.

Ce înseamnă astfel de hazard? Ce riscuri de sănătate poate implica un astfel de incident?
Nu știm cât plutoniu mai e. Unii au estimat că s-au vărsat cam 10 kile de plutoniu. Pentru a face o comparație, un miligram de plutoniu în plămâni poate provoca cancer pulmonar. Deci, cam ăsta e nivelul de severitate. Dacă mai e cel puțin un kil sau două, oricine îl poate inhala prin vânt. Știm că plutoniul este în recolte, dar ingerarea nu e la fel de gravă ca inhalarea. Nu îmi fac griji doar pentru localnicii care stau în Palomares de ceva timp, dar și pentru turiștii care sunt doar în trecere și nu li se spune aspectul ăsta.

A documentat cineva efectele pe termen lung asupra sănătății?
Nu s-a ocupat nimeni, mai puțin cele 100 de persoane care trebuiau să facă naveta la Madrid pentru teste și supraveghere. Încă sunt monitorizați. Dar pentru că a fost un exod de jumătate de populație, cam 1000 de persoane au migrat, e greu să sistematizezi toate dosarele lor medicale. Știm de câteva decese și cazuri de leucemie și sarcini pierdute. Dar nu prea are sens pentru autorități să investigheze cazul mai mult. Cred că e nevoie de o intervenție internațională și multilaterală. Ceva gen Curtea Internațională de Justiție sau chiar Comisia Internațională a Protecției Radioactive. Statele Unite s-au ocupat execrabil de asta, timp de mulți ani, la fel și Spania (în mare parte pentru că, în perioada aia, erau în plin regim dictatorial). Deci trebuie efectuată o investigație de către o entitate internațională de încredere.

Mai exportă ceva Palomares?
Da, chiar la momentul ăla, SUA și Germania importau multe produse din zonă, dar apoi șase culturi consecutive de roșii au eșuat, iar agricultura a încetinit. Acum se cultivă din nou.

E posibil ca acest proiect să aibă același efect asupra agriculturii locale?
Sunt ambivalent. Să ridic problema și să risc ca piața de desfacere a agriculturi să colapseze? Nu chiar, deși sunt îngrijorat în privința lucrătorilor migratori care lucrează pământul cu mâinile. Ei sunt cei mai susceptibili la inhalarea plutoniului. Iar după cinci ani, când o să facă o formă de cancer, nu vom ști unde s-au relocat. Iar asta va îngreuna situația.

Cum a fost afectată economia ultimilor 50 de ani din Palomares?
O industrie a sexului a răsărit. A devenit destinația finală a nudiștilor, comunităților LGBT și a swingerilor heterosexuali. Sunt reclame cu escorte la orice telefon public. Există un cartier rural dedicat sexului, la periferia orașului Palomares. E o zonă de croaziere și vin mulți oameni din alte părți ale Spaniei. Există și un hotel de nudiști de patru stele, iar meniul este prezentat în patru limbi: germană, franceză, engleză și spaniolă, deci servesc o clientelă internațională. E și un club de transsexuali, al cărui nume se traduce „Cui îi pasă?", o reflecție a atitudinii miserupiste de „Ce mai contează, oricum murim".

În ceea ce privește pozele, a fost greu să alegi ce anume fotografiezi?
Cred că cel mai mare regret al meu, în legătură cu proiectul, e că nu am făcut mai multe portrete. Sunt foarte grijuliu cu consimțământul oamenilor pe care îi fotografiez. Am pozat dintr-un anumit unghi sau de la distanță, ca să păstrez anonimitatea fermierilor. Abordarea lor pe câmp ar fi creat probleme cu supraveghetorii. Am documentat ceva care nu e vizibil cu ochiul liber, deci căutam urme mai pregnante. Cluburile de swingeri, de gay sau de transexuali, vorbesc de la sine, prin impertinența lor.

Ți-ai făcut vreodată griji pentru sănătatea ta în vizitele din Palomares?
Da, la început, dar apoi m-am scutit de grija asta. Am decis că e mult mai important să scot la iveală incidentul.

Mulțumim, John.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre SUA:
De ce tot pierde America războaiele?
Statul Islamic a amenințat America printr-un videoclip de căcat
O biserică din America susține că ăsta e deceniul în care omenirea o să învingă moartea