România e deja în criză cu refugiații, fără să avem încă niciunul

Luna aceasta urmează să ne sosească în țară primii refugiați. Prima tranșă din cei șase mii pe care România e obligată, oricât de mult s-a împotrivit, să îi primească și să le găsească un rost. Cum s-ar spune, să-i facă oameni. Aceeași țară unde un copil din trei trăiește în sărăcie extremă, va trebui să le găsească condiții de viață decente, aceeași țară cu peste șase sute de mii de șomeri și alte peste șapte milioane de asistați social va trebui să le găsească acestor sirieni un loc de muncă. Și tot România asta unde 56% dintre români se declară împotriva refugiaților va trebui să le găsească acestor oameni un loc liniștit chiar printre români. Poate chiar va trebui să locuiască în același bloc cu această creatură care a postat mesajul de mai jos pe un site unde se fac donații pentru copiii sirieni.

Am vrut să aflu cum va rezolva România toate aceste probleme acum, când mai sunt doar câteva săptămâni până la prima tranșă de refugiați. Așa că m-am dus acolo la o dezbatere publică, unde se anunța că se caută soluțiile astea. Era organizată de un ONG care nu e deloc paralel cu problema refugiaților din Europa, Asociația Română pentru Cooperare și Dezvoltare Internațională. Aici ar fi trebuit să găsesc și răspunsuri, dar și oameni care să le dea, că așa suna complicat pe invitație: „audiența va fi formată din reprezentanți ai actorilor instituționali activi în domeniul migrației". În drum spre dezbaterea cu pricina am trecut pe aici:

Cei din poză, cu corturi cu tot, sunt refugiații autohtoni ai României. Nu au trecut nicio graniță ca să ajungă aici, nu au fugit de nicăieri. S-au născut deja refugiați. Fotografia de mai sus a fost făcută acum exact un an de zile, pe unul din trotuarele din centrul Bucureștiului, capitala țării care urmează să ajute refugiații. Atunci erau o sută de oameni lăsați de România azilantă să zacă în stradă, la zero grade celsius, după ce sistemul i-a evacuat dintr-o casă naționalizată. Ce s-a întâmplat cu ei acum, după un an? Nimic. Sunt tot acolo. Pe trotuar. Strada Vulturilor se vede de pe hotelul de patru stele unde are loc dezbaterea. E cu câteva minute trecut de fix, dar conferința nu a început.

„Actorii instituționali activi" serveau un corn cu ciocolată, beau o cafea, ca la orice dezbatere de gen. Îmi caut loc în sala plină ochi și îmi fac un selfie.

„Pui poza asta pe Facebook?", mă întreabă un tânăr de lângă. Barbă roșie, dinți albi, voce prelungită, ca de preot. Îmi zice că a venit acolo că e interesant, a absolvit un curs de „es-de-ge"-uri. „Hă?". „SDG- adică Sustainable Development Goals. Înainte erau em-de-geuri". Aflu că sunt niște obiective stabilite de ONU, chestii complicate de rezolvat de urgență. Problema refugiaților nu se regăsește acolo. Și poate ar fi trebuit. Oana Popescu, Director al Centrului Global Focus, povestește cum zilele astea refugiații sunt puși de autoritățile slovene să doarmă pe pământul rece. Singurul sprijin concret al autorităților de acolo pentru refugiați e cât se poate de simplu și de sugestiv: le-au adus niște bude. Mă foiesc pe scaun și mă întreb: „România va fi mai primitoare?".

Intră în scenă vedeta conferinței, șeful român la problema cu refugiații, secretarul de stat în Ministerul Muncii, Adrian Marius Dobre. El ne anunță că e de rău, dar că inevitabil Guvernul muncește bine. Muncește atât de mult, că nu a fost suficient un singur grup care să lucreze. Munca dând pe-afară, s-au făcut cinci grupuri. Toate muncesc, că fiecare cu problema ei. Dar nu e ușor: „Suntem pe un teren virgin, este un proces de integrare pe care noi acum îl descoperim și trebuie să inventăm. Dacă în trecut aveam 1 200 de cereri de azil pe an, acum vă rog să vă gândiți că avem undeva la 1 500 de cereri pe zi". „Deci cum? 1 500 pe zi?", a sărit sala. „E doar un potențial". Domnul Dobre mai spune că avem (și deloc potențiale) multe alte probleme cu refugiații. Cum e asta:

Aș fi vrut să aflu totuși care e măcar una din soluțiile găsite în aceste grupuri de lucru, dar domnul Dobre e un domn grăbit, așa că, deși a venit la o dezbatere, nu are timp să stea să dezbată, că are o altă treabă. Apucă totuși Mircea Toma (ActiveWatch) să îi pună o întrebare. Una bună. Cum va face România să-i integreze pe acești oameni când „astăzi, pe strada Vulturilor, în București, stau pe trotuar de un an de zile cetățeni români într-o situație perfect comparabilă cu cea din taberele de refugiați, în condiții de refugiu, fără război". Domnul Dobre își face timp să dea un scurt răspuns fără nicio soluție, dar din care trebuie să reținem că „este o problemă extrem de complexă". Apoi se scuză. „Chiar trebuie să plec".

Din față se ridică o voce cu accent arab: Un medic sirian vrea să îi pună câteva întrebări. „Chiar nu mai pot sta. Vă aștept la grupurile de lucru", spune Dobre și face către însoțitoarea lui un „Hai" scurt și o iau la pas cu privirile celorlalți în ceafă. Sirianul rămâne cu arătătorul ridicat în aer, cu gura căscată, cu jumate din întrebare înmugurită pe vârful limbii. Aveam să aflăm mai apoi că este cardiolog stabilit de 40 de ani în România și că ar fi vrut să-i spună domnului Dobre chiar așa:

„Se spune că întrebarea e poarta științei. Și întreb: ce fel de criză e asta a refugiaților? Politică? Umanitară? Administrativă? Este o criză administrativă. De exemplu, cei prezenți aici sunt majoritatea reprezentanți ai ONG-urilor, nu sunt reprezentanți ai statului, criza e administrativă pentru că, nu sunt sigur, dar oare cu 3,6 lei (suma alocată de stat pentru întreținerea unui refugiat n.r.) se poate asigura un trai demn?"

Dar Dobre nu e singurul care se grăbește. Toate autoritățile venite aici par foarte grăbite. Se ridică, vorbesc banalități, unele într-o limbă care sună românește, dar îmi pare la fel de străină ca siriana: „Va trebui să creștem ăuernesul!", „Trebuie să lucrăm la aprehensiunea populației". Un domn deputat membru în comisia pentru siguranță națională, are și el de pus o întrebare, dar nu așteaptă un răspuns, că se grăbește tare-tare. „Cum vom putea aduce refugiații aici, dacă la articolul trei din Constituția României este prevăzut că «pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine»". În sală zumzăie un „pfaaaa!" dezaprobator. Nu îi răspunde totuși nimeni la întrebare, dar cu un simplu search pe google afli cât de stupidă e.

Apoi mai vorbește un domn de la Inspectoratul General pentru Imigrări. Zic: „Gata, ăsta vine cu soluția". Deschid reportofonul. El deschide gura: „Vreau să salut prezența ONG-urilor venite aici". Și o ține tot așa cu generalități și banalități. Omul nu numai că nu vine cu nicio soluție, dar nici măcar nu spune ce probleme are. La finalul conferinței mă duc totuși la el. „Îmi pare rău, nu am timp", îmi zice într-o poziție cât se poate de negrăbită: stând pe scaun. „Doar atât vreau să vă întreb: care e cea mai mare problemă a statului român, legată de refugiați?". Omul devine precipitat. Se ridică, se prelinge pe lângă perete, cu privirea fixă a celui care evită contactul cu cerșetorul insistent. „Deci? Care e problema, atât vreau să știu, că nu am aflat nimic de la dumneavoastră de la conferința asta". „Îmi pare rău, mă grăbesc". „Vă conduc eu spre ieșire. Care e problema?". „Nu trebuie să mă conduceți, mă așteaptă soția". Mă țin scai. „Care-i problema României în legătură cu refugiații? Ce vă trebuie? Ce ne lipsește?" „Am spus în conferință". „Păi aia e, că nu ați spus nimic". Omul privește neliniștit în jur. Vede o față cunoscută, o salută și brusc nu se mai grăbește nicăieri. „Îmi pare rău, acuma intru într-o discuție privată. La revedere". Și s-a refugiat.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre refugiați:
Călătoria unei familii de refugiați, din iadul din Siria, spre Germania
Românii sunt refugiați la ei acasă
Cum o să-i protejeze Europa pe imigranți si refugiați de frig, iarna asta