Am mers să văd de ce niște copii români săraci nu-s la școală și-am dat de-un chef la Primărie

La țară, în România, oamenii trăiesc cu frică de Dumnezeu și respect pentru domnul primar.

|
iul. 14 2016, 11:18am

Ana și Anca, doi copii din comuna ilfoveană Nuci, pentru care școala se face la un cort, instalat pe marginea islazului din localitate. Toate fotografiile sunt făcute de Maria Cîrstea

Prima dată am ajuns în comuna Nuci, din județul Ilfov, acum șase ani, când am jucat un spectacol de teatru în aer liber. Am fost impresionat de reacțiile calde ale publicului. Apoi, am fost de câteva ori anul acesta, într-o documentare jurnalistică a implementării programului guvernamental „Fiecare Copil la Grădiniță", prin care părinții micuților nevoiași sunt încurajați să-și ducă copiii la grădiniță, printr-un tichet de 50 de lei.

Am aflat în Nuci poveștile multor oameni care trăiesc la limita sărăciei, pe unele le vei citi chiar în acest material, însă cel mai tare m-a interesat să înțeleg de ce autoritățile locale ratează șansa ca programele, gândite din banii noștri, chiar să-i ajute pe cei care au nevoie.

Înainte să trecem la personajele principale ale comunei Nuci de astăzi, dă-mi voie să mă mai întorc puțin în timp, ca să te fac să înțelegi background-ul emoțional cu care m-am dus pe teren, în documentarea de pe ulițele satelor.

Intrarea în comuna Nuci și urarea ca Dumnezeu să-ți fie alături în acest demers

Așa cum ți-am spus, am jucat în urmă cu șase ani o piesă de teatru, experiență care m-a marcat profund. Mulți dintre nucenii prezenți în poienița unde se săvârșea actul artistic vedeau pentru prima oară o piesă de teatru.

Ce poate fi mai frumos, ca actor debutant, decât să ai parte de un public care nu pune la îndoială nimic din ce faci? Oamenii reacționau la replici ca și când farsa shakespeariana pe care o jucam ar fi cu totul adevărată.

E un moment care încă mă urmărește. Unul dintre colegii mei actori „murea" în brațele mele, „înjunghiat accidental", iar publicul a început să strige și să mă consoleze:

„Stai liniștit că nu a murit! Nu mai plânge, uite că respiră!".

Dincolo de energia cu care am rămas după spectacol, m-am mirat că la nici 50 de km de București există oameni care cred că piesele de teatru sunt pe bune și reacționează așa cum îmi povestea bunicul că au făcut-o, în anii '30, sătenii care au văzut pentru prima oară un film, proiectat pe peretele școlii.

Oamenii au crezut că actorii sunt fantome.

Și mi-am mai pus o întrebare: cum, la o distanță așa de mică de Capitală, autoritățile unei comune se simt atât de ferite, atunci când induc în eroare oamenii locului.

Angajații primăriei din Nuci zguduie sediul cu chefuri în timpul programului

Ce-ți fură ochii, când parcurgi drumul european care leagă cele cinci sate din comuna Nuci, construit recent, este discrepanța dintre vilele cu iahturi gigantice, de Saint Tropez, parcate în unele curți, și viețile familiilor nevoiașe, care trăiesc în locuințe mult mai modeste sau chiar în corturi, pe malul islazului.

Dacă în orașele mari segregarea claselor sociale se produce pe o rază de câțiva kilometri, într-o comună precum Nuci, aflată la doar 50 de km de București, diferențele creează o imagine greu de înțeles din exterior.

Citește și: Am vorbit cu primarul din România care amenință că nevastă-sa va candida împotriva lui

La intrarea în curtea primăriei tronează unul din magazinele comunei. Cu geamuri aburite și tapetate, cu afișe electorale ale actualului primar, în funcție de 16 ani.

Între timp, am aflat că povestea sa de edil continuă, cel puțin până în 2020. Tocmai a câștigat un nou mandat.

Afișul electoral al actualului primar din Nuci

Despre nuceni și relația lor cu primarul apar foarte puține lucruri în presa românească. Am găsit, totuși, acest articol de propagandă dintr-o gazetă de Ilfov, unde se tot spune că „vor veni gazele". Articolul este din 2013.

În 2016, vânzătoarea magazinului sătesc este încă optimistă: „Vin, vin gazele, ne-a promis domnul primar".

Vizita mea de la acel moment avea loc înaintea alegerilor locale, drept pentru care am discutat puțin despre candidații la primărie.

„Nu știu cine mai candidează. Mai sunt unii. Mai era o doamnă, parcă. Eu cu tot cu domnul primar, că altul mai bun nu există."

Intrigat de statura aproape mitică a primarului printre oamenii din comună, am decis să-i fac o vizită edilului. Așa că am mers la conacul boieresc recondiționat, în care este sediul primăriei. Am împins o ușă grea, din lemn masiv. În fața mea se desfășura un hol lung. Toate camerele și de pe stânga și de pe dreapta erau goale.

Însă, din capătul holului, dinspre Sala de Consiliu, ritmuri ambientale, chiuturi și un bas zguduiau la unison clădirea.

Cu sufletul chircit de curiozitate am mers spre ușa cu pricina, ca la o petrecere la care n-am fost invitat, dar pentru care m-am gătit toată săptămâna.

Am bătut de două ori în ușă, dar degeaba. Am deschis ușa timid.

L-am recunoscut pe primarul Georgel Vasile, care, amețit de alcool și roșu la față, m-a împins afară dintr-o suflare și a închis ușa în urma lui.

Era ora 15:20, în timpul programului de lucru. Tot ce-am apucat să văd, în cele câteva secunde cât ușa a stat deschisă, au fost o parte dintre angajații primăriei. Se simțeau grozav, erau în toiul dansului.

Nici urmă de vreun edil

A urmat acest dialog, ușor ireal:

VICE: Bună ziua, am venit să discut cu cineva despre programul Fiecare copil la Grădiniță?
Primarul Vasile Georgel: Ă?

E cineva care ne poate ajuta cu informații din proiectul Fiecare copil la Grădiniță?
Cine să vă ajute?

Păi, asistentul social sau o secretară?
Nu e nimeni. Secretara tocmai a plecat. Dar n-am mai vorbit noi? Vii numai la ore dintr-astea, așa.

Ultima oară când am venit era dimineață. Dar ce sărbătoriți?
Ce, trebuie să dau explicații?

Păi nu sunteți în timpul programului?
Și care-i problema?

De ce nu sărbătoriți după ora patru?
Că la ora patru pleacă angajații acasă.

Aha, deci faceți petrecerea între trei și patru.
Exact (râde). Veniți mai de dimineață să v-o dau pe fata de la Asistență Socială.

Vesel, primarul a intrat în camera de consiliu, iar eu am rămas o vreme în fața ușii. Manelele s-au oprit. Înăuntru se discuta ceva, dar nu puteam să-mi dau seama exact ce.

În mai puțin de zece secunde, muzica a început din nou. Mai tare ca înainte.

Apoi, la patru m-am așezat pe terasa improvizată de la intrarea-n curtea primăriei și am contemplat. Priveam mașini, mărci scumpe, cum părăseau curtea instituției.

Plecau acasă oamenii.

Programele anti-sărăcie sunt spaima săracului

Câțiva copii de la grădinița din Nuci

„Fiecare Copil în Grădiniță" pleacă de la o premisă simplă: un tichet în valoare de 50 de lei va stimula părinții din medii vulnerabile să-și mențină copiii la grădiniță.

Programul este prevăzut prin Legea 248/2015, act legislativ apărut la inițiativa Asociației OvidiuRo.

Ca părinte, ca să beneficiezi de program, trebuie să depui o cerere, certificatul de naștere al copilului și dovada că l-ai înscris la grădiniță.

Cu toate astea, deși procesul pare simplu, părinții nu se-nghesuie să-și dea copiii la școală.

Am revenit la Nuci, ca să vorbesc cu doamna Mariana Anghel, educatoare la Grădinița din Nuci. Femeia are în grupa ei 30 de copii înscriși, dar doar jumătate au frecvență constantă. Astăzi, de exemplu, sunt doar 12 în clasă. Restul au anunțat că sunt bolnavi.

Dânsa cunoaște detaliile programulul FCG, însă nu a reușit să-i motiveze suficient pe părinți, încât să depună cererea.

„Le-am spus când vin să-i ia de la grădiniță, am pus afiș la avizier, la unii am fost și acasă, ce pot să fac mai mult?".

După ore, copiii sunt urcați în microbuzul care îi duce în fața magazinului principal din satul Merii Petchi, unde îi așteaptă părinții ca să continue, pe jos sau pe biciclete, drumul până acasă.

Câteva femei iau în primire micuții care au coborât din microbuz. Fiecare dintre ele face parte dintr-o familie care trăiește cu mai puțin de 280 de lei pe lună, pe membru. Nici ele și nici soții lor nu au locuri de muncă stabile și trăiesc doar din ajutorul social primit.

Unele au auzit în treacăt de programul care îi ajută să-și susțină copiii în grădinițe, dar sunt sceptice.

Câteva dintre mamele care și-au așteptat copiii să vină de la grădiniță

„Cine îți dă ție bon fiscal în Nuci?", este întrebarea de tip șah-mat pentru care niciuna din ele nu a depus cerere până în acest moment.

Și asta nu este singura problemă:

„Dar ce facem cu absențele, că a mea se culcă târziu și nu pot s-o trezesc mereu. Și dacă se îmbolnăvește? Ne taie imediat tichetul", spune o altă mămică.

Îi spun că absențele se motivează cu scutire de la doctor, dar femeile zic că doar în cazuri extreme își duc copiii la medic.

Ne luăm la revedere. Unii pleacă pe biciclete, alții pe jos.

Marea frică: să nu-și cumpere oamenii alcool din tichetele sociale

Tita, în drumul noroios spre o fântână

Cum stăm în mijlocul uliței, apar Tita, soțul ei și trei dintre cei cinci copii ai lor. Tita este genul de femeie comunicativă, de care simți că te legi pe loc.

Ea este Tita

Tita vrea s-o înscrie pe Anca, fetița ei cea mică, la grădiniță, că i-ar prinde bine tichetul social, dar se teme să nu aibă mai multe probleme decât beneficii.

Anca, fata cea mică a Titei

Este îngrijorată și ea de ideea că va trebui să justifice cu bonuri fiscale fiecare leuț din cei 50 ai ajutorului și preferă să nu se lege la cap. Așa a înțeles de la școală:

„Ei probabil au vrut să ne prevină să nu-i dăm pe băutură și țigări și d-asta ne-or fi zis de bonuri fiscale, să ne sperie", spune femeia.

E de acord să stăm la povești la ea acasă. Ne dăm întâlnire la biserica din sat.

Tita este văcăreasă. Așa că, pentru moment, s-a relocat cu toată familia într-un cort pe malul islazului.

Ca să fie „mai aproape de vacile oamenilor".

Viața și destinul unei familii care trăiește într-un cort

O zi proastă din viața cuiva care trăiește pe marginea islazului

A plouat mult în ultimul timp și noroiul e până la genunchi. Tita se tot scuză că nu ne poate „primi mai bine", de parcă ar purta vreo vină pentru vremea de afară.

Astăzi soțul ei este plecat să facă un ban într-un sat vecin, iar micuții zburdă de colo-colo, neintimidați de pământul alunecos. Sunt entuziaști de vizita noastră, țipă și ne povestesc vrute și nevrute.

În acest moment familia Titei nu beneficiază de ajutor social, dar o vor face, speră ea, de la anul, când soțul va avea buletin de Nuci. Momentan acesta are reședința acolo unde s-a născut, în Bolintin.

Unul dintre băieții ei este bolnav de epilepsie. A făcut prima criză la un an și șapte luni și când a avut nevoie spitalizare, primarul i-a ajutat cu bani, să meargă la București.

„Primarul e unul într-o mie, de asta îl votează lumea, că ne ajută, ne dă bani când avem nevoie", îmi spune Tita.

Cei patru copii ai Titei, la cort

Tot atunci când copilul a făcut prima criză, au primit un ajutor accelerat de la stat de trei mii de lei. Și-au cumpărat o mașină de spălat și un porc.

Porcul l-au tăiat, iar mașina de spălat au vândut-o când copilul a făcut a doua criză de epilepsie.

Tita mai are trei surori și una dintre ele, împreună cu soțul ei, mai dorm când și când în cortul lor de pe islaz.

Sunt de etnie romă și nu se ascund de asta pentru că nu se simt discriminați în comunitatea nucenilor. Doar fata cea mijlocie, Ana, care este în clasa a patra, suferă din pricina asta.

Hârjoneală între fete

„Uneori copiii sunt răi cu mine. Râd că nu am sandvișuri la mine și-mi spun că-s proastă, pentru că sunt țigancă. Am noroc cu doamna învățătoare, care îi mai potolește", îmi spune ea.

Cât stăm la povești, Ana se joacă mereu cu sora cea mai mică, Anca, pe care Tita speră s-o înscrie la grădiniță de la anul. Știe că-i va fi greu s-o ducă în fiecare zi: „Uite, când plouă ca acum, n-o duc nici pe Ana la școală".

Fata cea mare a Titei este cea în care familia și-a pus „toate speranțele". Nu locuiește cu restul familiei la cort, ci cu bunicii acesteia, într-un sat vecin.

Ana o sperie în koacă pe mama ei

„Ea e cea mai deșteaptă dintre noi, singura care o să facă școală. Eu merg la școală, dar am rezultate medii, nu cred c-o să termin", îmi spune Ana și se întristează puțin.

Așa arată dragostea între frați

Tita îmi povestește despre diferențele dintre copiii ei:

„Pe fata cea mare o cresc bunicii și cu restul am rămas noi. Ea are o casă unde stă, învață bine. Dar o pot ține doar pe ea, că are rezultate mai bune. Ana, asta mijlocie, a fost mai de sacrificiu, săraca. E un copil chinuit. Ea m-a ajutat mult să am grijă de ăștia micii, care au venit după ea".

Tita ne conduce spre drumul principal. Băieții ei fug în urma noastră, călărind căruțul ăsta stricat.

Strigă de multe ori „pa" și „ciao". Le răspundem.

Cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât strigă mai tare.

Despre oamenii care și-au pierdut încrederea

De aici, am mers să ne întâlnim cu doamna asistent social de la Primărie. Ea este cea care, din punct de vedere legal, are datoria să verifice și comunice datele beneficiarilor din proiect.

Aceasta nu mi-a putut spune nici câte cereri sunt înregistrate, nici câți potențiali beneficiari ar fi, nici numărul copiilor cu vârstă de grădiniță din comună.

Așa am ajuns ca, ajutat de o secretară, să număr, unul câte unul, fiecare copil născut din 2009 până în prezent.

O domnișoară asistent social depășită de situație

Aflu că în comună sunt o sută de copii cu vârste între trei și șase ani, dintre care înscriși la grădiniță sunt doar jumătate. 42 dintre aceștia vin din familii cu venituri extrem de mici, dintre care doar 16 au depus cereri pentru tichetele sociale.

Unul din argumentele pentru care proiectul asociației OvidiuRo a devenit program guvernamental este și acela că șansele de reușită ale copiilor din medii vulnerabile cresc în momentul în care sunt înscriși în ciclul preșcolar.

Ca să înțeleg mai bine cum funcționează acest mecanism al neîncrederii, dintre grupurile vulnerabile și autoritățile locale, l-am sunat pe sociologul Dani Sandu:

„Sunt mai multe ipostaze ale neîncrederii. Principala e venită din experiența anterioară cu statul, de pe vremea comunismului. Oamenii au încă în minte colectivizarea și poveștile despre impozitele funciare.

Treburile astea au rămas foarte adânc întiparite în mentalul colectiv al țăranului din mediul rural si abia acum mai apar niște semne ca ne-am desprinde. Neîncrederea în interacțiunea cu statul și cu alți oameni este și motivul pentru care potențialul fantastic de agricultura de cooperativă nu este exploatat.

Mai recent, ai cazurile destul de clare de harababură administrativă. Nu există o întelegere clară a cadrului legal în care primești ceva de la stat. Solicitanții de ajutor social au impresia că primesc beneficiile din partea primăriei sau primarului. Asta se întâmplă pentru că fața administrativă a interacțiunii este chiar primarul, mai ales în comunele mici.

Deseori, beneficiile astea sunt negociate ca un fel de quid pro quod, în care primirea ajutorului social depinde foarte mult de bunăvoința primarului sau a instituției care o oferă. De aia, beneficiarul de ajutor social începe să creadă că primește ajutor social, nu pentru că este sarac, ci pentru că are o relație bună cu primarul".

Dictatura din Nuci: nu se întreabă unde este primarul și nu se publică nimic fără acordul lui

La final, mă întorc de unde am plecat: în fața primăriei. Înainte, dădusem un telefon, ca să-mi anunț venirea. Îmi răspunsese o doamnă secretară:

„Puteți veni la noi, dar trebuie să știe și domnul primar ce vreți să scrieți, ca să-și dea și dumnealui acordul. Este totuși vorba de primăria lui".

M-a durut asta. Am argumentat că este o instituție publică și că libertatea de exprimare, în general, îmi dă voie să scriu ce vreau.

Când am ajuns, biroul primarului era gol. Am dat, în schimb, peste „domnul vice", cum i se spune în primărie

L-am întrebat pe Aurelian Ioniță dacă știe unde-l putem găsi pe superiorul lui. Mi-a răspuns așa:

„Nu știu unde este domnul primar și să nu mai întrebați așa ceva, că dacă aude, se supără. O fi pe teren!".

Pentru acuratețe istorică, trebuie menționat că l-am întâlnit, totuși, odată pe domnul primar.

Citește și: Copilăria petrecută în sărăcie are efecte nocive asupra creierului

Se-ntâmpla în timpul unui control menit să îi verifice semnăturile pentru viitoarea lui candidatură.

Am încercat să discutăm cu dumnealui când l-am găsit în fața avizierului. Număra candidații pentru Consiliul Local și nu prea ne-a băgat în seamă.

Primarul din Nuci numără concurența de la Consiliul Local

Ne-a întrebat dacă suntem de la o televiziune. A părut dezamăgit să afle că suntem de la o revistă de care nici măcar nu auzise.

După care am vorbit puțin și despre tichetele sociale de 50 de lei:

„Dacă ar fi după mine, aș da bonurile astea la toată lumea! Le-aș da la toți!", a răcnit edilul.

Apoi, înainte să intre în instituție, un puști de opt ani i-a cerut un leu.

Nu i-a dat.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre sărăcie:
N-o să-ţi vină să crezi de ce suntem săraci!
Când ești sărac, deciziile proaste sunt raționale
Săraci, dar cu coada pe sus: ne place WC-ul din fundul curţii şi-l iubim pe Ceauşescu

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE