Tatăl meu dependent de cocaină mi-a făcut cel mai frumos cadou

Nu mi-am văzut niciodată tatăl la cravată. Când mergeam la un eveniment unde se cerea ținută formală, purta întotdeauna neprețuita cravată bolo, adică o chestie făcută dintr-un șiret sau un șnur de piele, cu vârfuri decorative și trecută printr-o agrafă ornamentală. E genul de cravată pe care ar alege-o un cowboy sau un liber-cugetător, oameni care nu pot fi constrânși. Cum ar fi Mike Milligan în sezonul doi din Fargo, John Travolta în Pulp Fiction sau Macklemore.

Cravata tatălui meu e făcută dintr-un șnur maro cu două capete de os în formă de lacrimă. Agrafa e de fapt o broșă lustruită, din os de căprioară. E un artefact de pe vremea când stătea în Alberta, unde își petrecea timpul departe de instalațiile de petrol și alte munci fizice. Acolo călărea cu prietenii și campa în prerii, ușurat de poverile căsătoriei și ale familiei, care nu i s-au potrivit niciodată.

Iubeam să-mi privesc tatăl la evenimente sociale. Era fermecător și șmecher. Poate că arătam ca un idiot când mă holbam la el ca la un zeu, dar dacă își punea cravata bolo, puteam să jur că e cel mai grozav tip din lume. Era tipul ăla mișto care uneori juca hockey cu mine și prietenii mei. Se purta ca un adevărat campion, patina pe drum, dobora dramatic câte un jucător din cealaltă echipă şi urla baliverne în franceză. Prietenii mei îl iubeau. Era un bărbat care putea primi și oferi iubire, care își ținea viața sub control și care își inspira copiii.

Însă viziunea asta asupra tatălui meu era una specială. Îmi amintesc mai degrabă cum veneam acasă de la școală și îl găseam dormind pe canapea. Probabil de ore întregi, judecând după vasele murdare din chiuvetă, firimiturile de pe masă și mucurile de țigară din scrumieră. Se afla constant într-o așteptare între slujbe, iar așteptarea asta se lungea din ce în ce mai mult, de la săptămâni la luni. Hainele lui (de obicei izmene și tricou), erau pătate și jerpelite, iar sufrageria arăta din ce în ce mai mult ca o garsonieră mizeră aruncată în mijlocul casei cuiva. Eu și frații mei ne târam de colo-colo, afundați într-o liniște teribilă, și încercam să ne simțim tineri și normali, deși ne îngrozea gândul că l-am putea trezi pe tata și i-am putea declanșa mânia.

Furia tatălui mă dărâma de fiecare dată când trebuia să-i fac față. Trăiam cu frica ei și tremuram când o simțeam aproape. Era gălăgioasă, tăioasă și ipocrită. O dată treaz, alegea o victimă (între mine, frații mei și mama) și o mustra violent pentru orice afront sau remarcă aduse codului său etic în continuă schimbare. Regulile casei se schimbau des, pentru că nu asta era important. Important era să existe un motiv de ceartă sau ca oricare dintre noi să se simtă la fel de neimportant cum se simțea el. Era abuziv într-un mod distructiv și crud, chiar dacă nu şi fizic, din fericire.

N-am înțeles de ce se întâmpla asta cât am crescut. Era pur și simplu rutina vieții de zi cu zi, modul în care fericirea mea devenise prizoniera toanelor și stărilor prin care trecea tata. Genul ăsta de instabilitate e zdruncinătoare când ești mic. Nu există o atitudine potrivită și nu ai controlul siguranței. E ca viața unei rozătoare: trebuie să te faci mic, nevăzut și tăcut.

Habar n-aveam că atitudinea tatălui meu era efectul unor probleme cu drogurile, respectiv o dependență de cocaină care îi măcina viața, căsnicia și bugetul familiei. Nu știam că durerea și confuzia pe care le experimentam erau comune traiului alături de un dependent. Schimbările bruște de stare, care îmi generau confuzie, erau cauzate de administrarea și așteptarea drogului. E probabil cel mai important mod prin care un dependent își trădează familia: durerea pe care ți-o provoacă nu e principala dramă. E numai un efect, simptom al unei aventuri de dragoste mai profunde și mai costisitoare.

Dar și mai distrugătoare a fost tăcerea. Eram atât de silențioși în casă încât lipsa sunetului părea că ne umple gurile. Era o tăcere agresivă, soră cu răbufnirile de furie. Propria mea tăcere s-a născut din furia reținută și revarsată în interior, resimțită din gât până în intestine. Dorința covârșitoare de a-l trezi și a-l confrunta s-a transformat în nevoia de a mă blama singur pentru lașitatea de care dădeam dovadă.

Scopul oricărei familii care suferă din cauza unei dependențe e să mascheze totul într-o normalitate, să păstreze suprafața lacului calmă și limpede. Cu cât e mai mare haosul, cu atât strângi mai tare din dinți și îl ignori, râzi de el și încerci și ascunzi toate resentimentele și confuzia sub covor.

Discuțiile cu tatăl meu sunt dureroase și dificile din cauza autocenzurii. De vreme ce reprimi chestii și nu aduci la suprafață subiecte inconfortabile, ajungi să te simți soldatul perfect, să pretinzi că totul e în regulă. Dependentul se bazează pe tăcere și pe complicitatea ei. E metoda prin care face problema lui să devină a ta. El e conștient că înțelegerea de a nu face valuri e o chestie durabilă.

L-am văzut pe tata de Crăciun și abia l-am recunoscut. S-a despărțit de mama. Era sfrijit și părea fragil. Drogurile i-au brăzdat chipul. Fratele meu, care încă stă acasă, mi-a spus că îl consideră mort. Ceea ce se potrivește cumva, pentru că deja seamănă cu o stafie, iar cu o stafie e imposibil să comunici. Vorbim, dar zgomotul acoperă întrebările: De ce? Ce s-a întâmplat?

Tata nu s-a priceput niciodată la cadouri. De la biciclete dezmembrate, la diplome generice, replica lui era de obicei: „Gestul contează". N-a făcut excepție nici Crăciunul trecut. Nepotul meu nou-născut a primit o pungă cu haine mult prea mici, de fetiță, și un cauciuc dezumflat, imprimat cu personaje Disney, despre care tata spunea că e un obiect de colecție. N-am văzut niciodată antichităţi cu cod de bare, dar ce știu eu? Eu am primit un set folosit de parfum și aftershave Brut, pe care le-am lăsat acasă. Pentru mine a fost încă un exemplu de nepricepere. Cadourile n-au fost decât o iluzie.

Am fost de curând acasă și, când am ajuns acolo, mama mi-a spus că a dus la gunoi cadoul meu de Crăciun. Înainte să facă asta, a aruncat o privire prin cutia lui și a găsit acolo ceva interesant: cravata bolo a tatălui meu. Mi-o lăsase pe fundul cutiei.

Am simțit că găsesc mesajul din sticlă. Tata, cel pe care îl idolatrizam și care juca hockey cu prietenii mei, vorbea acum cu mine. A găsit o breșă în zidul tăcerii și în durerea pe care mi-a provocat-o și a strecurat un mesaj pe acolo. Priveam prin gaură și îl vedeam, cowboy-ul sensibil și inteligent pe care copilul din mine îl venera; călare, lăsându-se dus de vânt. Și, pentru o clipă, m-am lăsat cuprins de o iubire fără limite.

Voi adăuga cravata în garderoba proprie. Pentru a onora un om care a încercat să facă ce știa el mai bine, fără să reușească. Pentru viața și iubirea pe care le-am fi putut trăi împreună.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre droguri:
Cum era să vinzi ecstasy în anii '90
Un preot catolic a fost filmat cum trage cocaină într-o casă cu obiecte naziste
Cum desenează un artist care a luat toate drogurile din lume
LSD te-ar putea ajuta să confrunți moartea