FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Am trăit două atentate cu bombă în Irak și încă țin minte mirosul de carne arsă

Mirosul de la locul unei explozii este unul dintre cele mai oribile din lume.
21.8.15

Fotografie de The U.S. Army, via Flickr

În ultimii 12 ani, de când a început războiul din Irak, doar în Bagdad au avut loc mii de explozii. Știrile despre astfel de atacuri nu prea mai impresionează pe nimeni, iar, de multe ori, dacă numărul de morți nu este suficient de mare, cum s-a întâmplat acum câteva zile când într-o piață din Baghdad a avut loc un adevărat masacru, nici măcar nu se mai scrie despre ele.

Ca să îți faci idee cam ce se întâmplă chiar și atunci când e vorba de un atentat minor, o să îți povestesc despre unul, petrecut în 31 mai 2004, ale cărui urmări le-am văzut când eram în Irak. A fost un atac ilogic – din câte mi-au spus localnicii, prin zonă nu trecuse nici un convoi oficial, iar strada era una liniştită, rezidenţială, fără clădiri care să poată reprezenta ţinte.

Citește și Statul Islamic răstignește și îngroapă copii de vii

Singura explicație care ținea cât de cât de rațiune era că ucigaşul detonase maşina din greşeală. Logic pentru noi, jurnaliștii, nu și pentru unii dintre irakieni, care credeau că mașina fusese distrusă de o rachetă lansată de americani dintr-un elicopter.

Exploziile mașinilor-capcană pot fi atât de puternice, încât le simți chiar și de la câțiva kilometri distanță. E ca un mic cutremur, urmat, imediat, de ridicarea, la zeci de metri deasupra orașului, a unui nor de fum și de praf.

Publicitate

Primele urme ale exploziei sunt vizibile de la sute de metri: bucăți de plastic și de metal care au fost aruncate acolo de suflu. Pe măsură ce te apropii, începi să simți un miros greu, dulceag, care ți se lipește, parcă, de nări. Este unul dintre cele mai oribile mirosuri din lume, mai rău parcă și decât cel de cadavru care a început să intre în descompunere. E mirosul de carne de om arsă.

În copaci erau atârnate resturi umane

Fotografie de Aaron Keene, via Flickr

Maşina-capcană fusese un Mercedes negru. Volanul era pe asfalt, topit şi contorsionat, proiectat la peste o sută de metri de caroserie. Ceva mai aproape de aceasta, dar tot la o distanţă care mi se părea a fi incredibil de mare, fusese aruncat motorul. Irakianul cu care eram, Hammudi, mi-a arătat ceva, ca o coajă arsă, pe jos: „O bucată de craniu!" După ce am privit cu atenție, am recunoscut și eu forma.

În copaci erau atârnate resturi umane, care îmi păreau a fi mici grămăjoare de carne tocată, arsă doar pe jumătate. Mai mulţi irakieni adunau, în sacoșe de plastic transparente, rămăşiţe asemănătoare răspândite pe asfalt. Nimeni nu știa câți morți au fost. Trei, zicea un colonel american înalt şi sigur pe el. Mult mai mulţi spuneau irakienii, care mi-au povestit despre oameni decapitaţi de suflul exploziei sau despre o fetiţă dispărută din faţa casei în momentul atacului. Am aflat, mai târziu, că a fost rănită şi a murit la spital.

Fetița nu era singura despre care nu se știa nimic. Dincolo de sârma ghimpată, pe care militarii o întinseseră pentru a marca perimetrul de siguranță, două femei alergau plângând. Soțul uneia lucra la un magazin aflat in apropierea locului exploziei. Cineva le-a strigat că totul este în regulă, însă nu s-au liniştit decât atunci când a apărut bărbatul pe care îl căutau.

Publicitate

În jur, se auzea, frecvent, „Allah al-Akbar", „Dumnezeu este (cel mai) mare". Ironic, expresia asta este folosită și de jihadiști, înainte de a se arunca în aer, și de cei care își strigă durerea sau bucuria.

Tensiunea era uriașă. La vreo sută de metri de locul atentatului, un grup de oameni înconjurase, amenințător, echipa unei televiziuni arabe. E o scenă destul de comună în zonă: civili furioși care-și varsă frustrarea pe jurnaliști, spunând că atentatele au loc pentru că erau mediatizate.

Eu n-am pățit niciodată nimic, însă aveam colegi care au fost bruscați, bătuți sau cărora li s-a furat sau distrus echipamentul. În ziua aia jurnaliștii au scăpat nebătuți și pentru că, în momentul în care tensiunea ajunsese la maxim, s-au lovit două cabluri electrice, făcând un zgomot asemănător cu cel al împușcăturilor. Imediat, militarii americani și irakieni care erau acolo au început să tragă, crezând că sunt atacați, iar civilii și jurnaliștii au luat-o la fugă către străduțe.

Citește și Statul Islamic a amenințat America printr-un videoclip de căcat

Pui la rotisor și kebab, lângă locul atentatului

Fotografie de Sridhar1000, via Google Images

Oamenii erau mult mai calmi atunci când printre victime nu erau de-ai lor. Cu câteva zile mai devreme, tot în 2004, fusesem la locul unui alt atac, de data aceea cu o mină artizanală. Ţinta fusese un convoi al unei firme britanice. Militarii americani înconjuraseră deja locul, ţinându-ne la distanţă politicoşi, dar fermi.

La 20 de metri în spatele militarilor am văzut carcasa carbonizată a unui jeep. Pe trotuare, proprietarii magazinelor din apropiere, ale căror geamuri fuseseră sparte de deflagraţie, începuseră deja să măture cioburile sub privirile, nu prea curioase, ale mai multor zeci de gură-cască. Câţiva martori m-au ajutat să vizualizez scena. Explozia.


Urmărește documentarul VICE despre lupta dintre șiiți și statul Islamic, pentru controlul Irakului.


Unul sau doi străini care deschiseseră focul la întâmplare, mai mulţi irakieni încercând să scoată din maşină pasagerii înainte ca aceasta să ia foc, apoi sosirea armatei şi a ambulanţelor.

În restaurantul de la colţ, aflat la 50 de metri distanţă, unul din angajaţi continua să învârtă puii la rotisor, spunându-mi că nu îl interesează ce s-a întâmplat. Restaurantul era plin: zeci de clienţi mâncau pui şi kebab, indiferenţi la agitaţia ziariştilor şi a militarilor.

Publicitate

Pentru irakieni nu era decât o altă explozie dintr-un şir care, nici acum, după mai bine de zece ani, nu s-a încheiat.

Momentul în care „That's life‟ nu mai e suficient

Fotografie de Department of Foreign Affairs and Trade, via Flickr

Această rutină a violenței nu înseamnă, însă, și normalitate. Acum câțiva ani m-a vizitat, în România, o prietenă din Irak, Rana. Într-o seară, eram la o terasă din centrul vechi și vorbeam nimicuri când, din senin, a început să plângă.

M-a șocat. Rana este una dintre cele mai puternice femei pe care le știu. Prin Irak însoțea jurnaliști sau lucrători umanitari în cele mai dure locuri, unde nimeni nu prea avea curajul să se bage de frica insurgenților. De fiecare dată, îi aducea înapoi întregi, mulțumită legăturilor pe care le avea cu liderii tribali locali, care îi respectau familia, descendentă din celebrul Saladin.

Indiferent ce se întâmpla, niciodată nu își pierdea stăpânirea de sine și curajul. Cel mult, comenta un „That's life‟.

Poate d-asta am și fost atât de surprins în seara aia, în București. Am întrebat-o ce-a pățit. „Nimic‟, mi-a răspuns. Se uita, pur și simplu, la oamenii care treceau pe stradă sau sporovăiau relaxați prin terase. Și-și dădea seama cât de departe sunt irakienii de o viață normală.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre război:
Cum m-am căcat pe mine de frică în război, deși n-am stat decât o oră și jumătate
Al Treilea Război Mondial a început deja pe internet
Războiul din Vietnam a fost plin de mâncare bună și de femei superbe