Am 24 de ani și sunt vag interesat de politică. În sensul că urmăresc mersul lucrurilor în general, dar nu m-am spetit niciodată să lupt propriu-zis pentru o cauză anume. Cel mai activist gest pe care l-am făcut vreodată a fost să merg la vot. Iar din convingere am votat cu o singură ocazie: primul tur al alegerilor prezidențiale din 2014, când am pus ștampila pe Monica Macovei.

Da, sunt unul din oamenii ăia. Bine, nu chiar unul din oamenii ăia, pentru că n-am făcut campanie activă pe Internet, ca alți oameni frumoși din cercul meu de prieteni virtuali. Nici măcar nu i-am dat like sau follow pe Facebook. În general, mi-am văzut de trollajele mele obișinuite și doar ocazional mai spumegam ironic la adresa vreunui rătăcit care îndrăznea să exprime alte opțiuni politice decât mine.

Mă amuz maxim când mai întâlnesc câte o cunoștință care-mi spune „aaa, tu ești cu politica, am văzut pe Internet". Ridic stânjenit din umeri și zic un „da, presupun că sunt" anemic, că n-am chef să intru-n detalii cu ei. Dar, în sinea mea, știu că nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Nu am fost niciodată implicat activ în viața politică a țării, a urbei care mă găzduiește momentan sau a satului natal. N-am fost membru de partid, de mișcare, de ONG, nimic, sunt fix zero la capitolul activism politic, doar gura-i de mine.

Dacă te întrebi cum ajunge cineva de vârsta mea să aibă atitudinea asta față de politică, ești un activist care visează să mobilizeze masele sau, pur și simplu, ești Lucian Mîndruță care documentează ce mai zice generația de milleniali, uite cinci motive destul de întemeiate:

Nu știu cum sunt alți oameni care scriu, dar mie-mi vine destul de greu să-mi văd numele atașat unor texte publice. Mă înspăimântă gândul că sute sau mii de oameni îmi vor lua materialele la puricat și vor taxa fiecare greșeală într-un limbaj nu tocmai măgulitor. Știu din proprie experiență ce înseamnă să fii comentator veninos și veșnic indignat, pentru că și eu am judecat mult timp de pe margine, fără niciun stres sau considerație pentru sentimentele altora care se ocupă cu asta. Ai scris ceva ce nu-mi convine, ce nu-mi confirmă vreun bias politic, e clar: ești prost, vai steaua ta, nici nu știu de ce îndrăznești să te mai numești „jurnalist", n-ai treabă cu nimic și mai bine ți-ai pune capăt zilelor.

Eh, politica presupune o expunere și mai mare de atât. Ca politician, nu ești judecat doar în funcție de cum și ce scrii, ci și de cum arăți, vorbești, mergi, bei, mănânci, te piși, te caci și lista poate continua la infinit. De asta cred că trebuie să ai un simț al ridicolului aproape inexistent ca să poți să fii competitiv în domeniul ăsta. Politica nu-i pentru anxioși care-și pun la îndoială fiecare decizie, oricât de nesemnificativă ar fi ea.

Sigur, nu toți politicienii dau p-afară de carismastici și siguri pe ei ce sunt, mai ales la noi, cu toți dinozaurii ăștia rămași încremeniți în reflexe lemnoase. Cel mai la îndemână exemplu este Klaus Iohannis - un om ajuns președinte nu de energic și bun orator ce e, ci doar pentru că s-a născut cu talentul de a nu fi Ponta. Dar un lucru pe care mulți din politica românească îl au în comun e pielea groasă, rezistența aproape supranaturală la critici și injurii de toate felurile.

Oamenii ăștia-și iau zilnic înjurături din toate direcțiile posibile și totuși n-au nici pe dracu', își văd nestingheriți de treabă, de parcă opiniile cetățenilor obișnuiți nici n-ar conta. Contează doar în campanie, când încearcă să-i ademenească prin mici și concerte de muzică populară, în rest îi doare fix în penis.

În fine, ideea e că nu oricine rezistă la un astfel de tratament. Nu-i genul de viață pe care și-ar dori-o un om normal, oricât de interesat și activ politic s-ar da el pe Internet. Una e să te înjuri cu doi-trei rătăciți într-o polemică pe Facebook, alta e să fii luat la pulă constant de un întreg popor.

Să fim serioși, oricât de mult ai crede într-o ideologie, activismul politic nu-i o chestie la îndemâna oricui. El nu implică doar aderența la un set de idei și principii, înseamnă și loialitate absolută față de organizație, oricât de putredă și coruptă ar fi ea. Iar, într-o țară trecută prin atâtea decenii de totalitarism și cult al personalității, loialitatea față de partid înseamnă, de fapt, loialitate față de liderul acestuia.

Omul normal, înzestrat cu o doză minimă de bun simț, nu poate susține un politician la nesfârșit, indiferent de mizeriile pe care le susține sau gafele pe care le face. Se poate răzgândi oricând. În schimb, un tânăr proaspăt înscris într-un partid nu are luxul de a-și retrage susținerea pentru lider când i se năzare lui. Știu, partidelor le place să mimeze democrația, să lase impresia că în sânul lor există o dezbatere continuă de idei. Realitatea ne arată, însă, că abaterea de la linia oficială nu-i văzută cu ochi buni și membrul de rând are două opțiuni: fie execută, fie pleacă și cântă la altă masă. Militărește.

Iar supunerea oarbă e încurajată și la nivel înalt, printre cei cu funcție, nu doar printre plebei. Cel mai bun exemplu în acest sens este Mihai Sturzu, deputat și fost șef al tineretului pesedisst. Deși boss al organizației, deci om cu ceva putere și influență-n partid, a început să aibă probleme imediat cum a îndrăznit să cârtească împotriva lui Dragnea. Mai întâi a fost împiedicat să participe la ședințe de partid, apoi, două luni mai târziu, n-a avut de ales și a demisionat. Sigur, el a spus c-a făcut-o din proprie inițiativă, de principial ce era, dar e destul de clar pentru toată lumea că opoziția față de Dragnea i-a anulat orice șansă de a mai avansa vreodată în ierarhia partidului. Acum s-a încumetrit cu inși precum Bogdan Diaconu și Sebastian Ghiță prin PRU, un partid-cimitir pentru oameni morți politic și care probabil va fi reabsorbit de PSD în câțiva ani.

Până acum reiese destul de clar de ce nu m-aș băga niciodată într-un partid mare. Așadar, singura opțiune ar fi să mă înscriu într-unul mic, anti-sistem și dornic de schimbare. „Schimbare" e cuvântul cheie pentru orice „om frumos" de vârsta mea. Când s-a promulgat noua lege electorală-n 2015, care permite fondarea unui partid cu doar trei membri, mulți au crezut că gata, de acum încolo va fi mult mai ușor să-ți faci vocea auzită și SCHIMBAREA e la orizont.

Doar că, până acum, mișcările astea tip grassroots n-au generat mai deloc susținerea și entuziasmul pe care le preconizau unii. Monica Macovei, în ciuda promovării intense din mediul online, a sfârșit pe locul cinci la prezidențialele din 2014, cu doar 4.44% din voturi. Nici M10, partidul coagulat în jurul ei după alegeri, nu s-a bucurat de prea mult succes. La localele din vară a obținut un singur mandat de primar și 91 de consilieri locali la nivel național, deci e destul de improbabil ca la parlamentarele din toamnă să depășească pragul electoral.

Singura mișcare nouă cu perspective vag optimiste este Uniunea Salvați România, varianta națională a USB-ului. Doar că aceste speranțe se bazează pe o realizare destul de firavă: clasarea lui Nicușor Dan pe locul doi la alegerile pentru primăria generală a capitalei. În rest, USB a obținut zero primării de sector și 15 mandate în Consiliul General. Se putea mai rău, presupun, dar nu pot spune că-s impresionat. Dacă nu se fâstâcea PNL-ul atât, probabil nici cu reușitele astea nu s-ar mai fi lăudat.

Așadar, din moment ce n-au putut învinge PSD-ul la nivel local, unde proiectele USB-ului erau semi-cunoscute alegătorilor, cum pot spera ei la o victorie națională? Pun pariu că, dacă merg prin noiembrie în satul natal să întreb despre Nicușor Dan și candidații locali ai USR-ului, voi primi răspunsuri precum „cine-i Nicușor Dan și ce-i ăla un USR?". Dacă va dori să obțină ceva-n toamnă, va fi nevoit cel mai probabil să intre-n alianță cu un partid din establishment, gen PNL. Schimbare!!!

În condițiile astea, dacă ții cu tot dinadinsul să faci carieră pe termen lung, nu-ți rămâne decât intri într-un partid mare și să speri că tu, împreună cu alții asemenea ție, veți putea să-l reformați din interior. Un gând frumos și înduioșător, dar și foarte naiv. Nu văd, de exemplu, cum un tânăr idealist de stânga ar putea reforma vreodată PSD-ul, care-i o cloacă de corupți de când s-a înființat și deja s-au succedat vreo trei generații la conducerea sa fără vreo schimbare sesizabilă. Nu trebuie decât să-ți reamintești cum Victor Ponta era văzut la un moment dat drept o tânără speranță a social-democrației românești și te lecuiești instant de orice fel de idealism. De PNL și dreapta nici nu mai pomenesc, că-mi crește tensiunea de fiecare dată când îmi aduc aminte de liberali vopsiți precum Tăriceanu, Crin Antonescu sau Vasile Blaga.

Chit c-a fost un politician oribil, recunoaște că ți-e dor de Vadim

Nu știu pentru alții cum e, dar mie-mi place să am oratorie de calitate în politică. Apreciez oamenii care știu să vorbească frumos, articulat, poate și cu puțin patos. Și, cel puțin pentru mine, politica românească a devenit teribil de plictisitoare de la un timp. Deși scandalurile-s în continuare la ordinea zilei, parcă nu mai e aceeași gâlceavă caragialească din epoca Băsescu. Nu voi uita niciodată cum l-a făcut din cuvinte pe Geoană la dezbaterea din 2009.

Nici populiștii naționaliști de azi nu mai sunt la fel de spumoși ca atunci, când Vadim încă trăia și Becali încă făcea pe omul politic cu gluma lui de partid. Funar ce mai provoacă râși ocazionali, că Bogdan Diaconu e mai fad ca o șaorma la cinci lei.

De parlamentari ce să mai spun, printre ăia rareori au existat oratori prea străluciți. Dacă e să urmărești o dezbatere din Parlament, te ia somnul. Deputații și senatorii țin prelegeri sforăitoare în limbă de lemn, de parcă ar fi ședință de partid comunist, iar tentativele de atacuri și glumițe la adresa oponenților sunt undeva la nivelul „Trăzniți în NATO". Gândește-te doar că mulți dintre parlamentari au râs la gluma cu numărat ouăle a lui Adrian Năstase și te lămurești instant în privința inteligenței lor.

Din nefericire, rareori ai să vezi dezbateri energice și amuzante precum găsești la britanici, de exemplu. Au o chestie săptămânală numită Prime Minister's Questions, la care premierul aflat în funcție vine-n fața Parlamentului și răspunde pentru toate neroziile comise-n ultima săptămână de guvernare. Se lasă cu replici acide, ironii fine, glume de autobază, huiduieli, hăhăieli și alte onomatopee nedemne de un om cu funcție publică. Pe scurt, circ. Circ care-i dezgustă pe pudibonzi și veșnic încruntați, dar care pentru mine-i umanizează pe niște inși ce-n general par complet rupți de lume cu jargoanele și protocoalele lor sforăitoare.

Deși-s perfect conștient că s-au schimbat multe față de mizerabilii ani '90, că lucrurile tind să se îmbunătățească treptat, nu pot să nu fiu cinic atunci când vine vorba despre partidele românești. Am avut parte de prea multe dezamăgiri ca să mai cred în oameni neîntinați sau ca să mai sper la schimbări spectaculoase, de pe o zi pe alta. Și poate-i mai bine așa, poate face parte din procesul de maturizare, să realizezi că n-are rost să visezi la profeți sau proiecte utopice.

Democrația nu-i un sistem perfect, cu politicieni puri care țin cu dinții de principii și idei. Știu că-i un truism ce spun acum, dar altceva mai bun n-avem, au experimentat alții (sau încă experimentează) și au eșuat lamentabil. M-am resemnat cu gândul că nu va exista niciodată politicianul perfect, pe care să-l aprob în tot ce zice și face. Sau cu cel că democrația înseamnă alternanță la putere, deci inevitabil voi ajunge să fiu guvernat și de oameni pe care-i detest. Că democrația mai înseamnă compromis, iar politica e pentru realiști, nu idealiști. Pentru oameni cu tupeu și piele groasă, nu pentru panseluțe.

Oricum, concluzia e că nu-i de mine. Și nici de mulți tineri frumoși care se zbat pe Internet că nu știu care politician a întinat nobilele idealuri ale nu știu cărei ideologii. Așa cum nu oricine poate fi doctor, polițist sau avocat, trebuie să acceptăm că nici politica nu-i pentru orice filosof de ocazie. Iar fără politică oricum nu se poate, oricât de umed ai visa tu la utopii tehnocrate sau anarhiste.

Așadar, îmi voi voi limita activismul politic la votat. De obicei răul mai mic, dar ce să faci, ăsta-i mersul lucrurilor. Complet apolitic n-o voi mai arde niciodată, că am trecut de 14 ani, dar nici foarte entuziast nu voi fi.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre politica românească:
Ce-am învățat din conturile de Facebook ale copiilor de politicieni din România
Am pus un frizer să analizeze cât de sexy sunt mustățile și bărbile politicienilor români
De ce politicienii români nu fac pușcărie pentru plagiat, deși tu ai face, dacă ai fi prost