Te provoc să găsești diferențe între clipul de manele albaneze de mai sus și oricare de-al lui Smiley sau Alex Velea

Zilele astea, toată ura noastră colectivă a cășunat asupra echipei naționale de fotbal a României care și-a luat bătaie duminică de la Albania în modul cel mai umilitor posibil. Mereu mi s-a părut dubioasă schimbarea asta de 180 de grade pe care o avem de la iubire naționalistă extremă la ură de sine crâncenă.

Fix atitudinea asta de suceală între extreme este motivul pentru care pierdem ca popor, că nu suntem în stare să acceptăm că e ok că suntem undeva la mijloc între vecinii noștri balcanici și ăia vest-europeni din toate punctele de vedere. Oscilăm între complexul de superioritate față de vecinii săraci și unul de inferioritate față de Vest și așa ajungem într-o continuă frustrare. Nicăieri nu se vede asta mai bine ca-n muzica pop, care îți arată cât de divizată este cultura de masă a poporului nostru.

În aproape tot Estul Europei, dar mai ales în Balcani, muzica de masă e o formă de pop-folk, fie că se numește turbofolk ca-n Polonia și Serbia, chalga în Bulgaria, tallava în Albania sau manea în România. Ba chiar și unele popoare din occident precum olandezii au propriile lor manele numite smartlap care sunt extrem de populare. Peste tot muzica asta pop-folk a fost influențată de triburile de romi migratori care s-au așezat prin acele regiuni, dar și de stilurile muzicii populare locale. De-asta o manea din Olanda o să sune mai mult a polka, pe când una românească o să fie mereu orientală, că așa suntem noi ca popor.

Problema e că la noi dintr-un motiv sau altul manelele sunt respinse de industria muzicii pop, în ciuda faptului că au o popularitate imensă și așa ajungi să ai un fel de separare rasială și culturală. Asta în ciuda faptului că multe petreceri de oameni care ascultă „muzică bună" se termină cu câte o manea. Albanezii, în ciuda sărăciei și a violenței, au reușit să se împace cu latura asta a lor și să unească cultura pop cu cea a manelelor, pe când la noi e încă separarea asta între muzica săracilor și muzica bogaților, muzica oamenilor de la țară și muzica orășenilor, care ne trage în jos.

Uite câteva lecții pe care le-am învățat din manele-pop ale albanezilor din care am putea înțelege de ce cultura lor reușește să fie mai închegată ca a noastră fie că vorbim de fotbal sau de muzică.

În melodia de mai sus vezi o poveste pe care o poate înțelege oricine, indiferent dacă știe limba sau nu. E viața unui fotbalist din Naționala Albaniei care a trecut printr-un accident la fel de nasol ca ăla al lui Mihai Neșu, apoi îndură viața în scaunul cu rotile, conflicte în familie și nostalgii după cariera pe gazon. Apoi, la fel ca echipa lor națională, reușește să se ridice din propria cenușă. La noi, în ciuda naționalismului crâncen al microbiștilor, n-am văzut nicio tentativă serioasă de a aborda tema fotbalului în muzică, cel puțin nu la fel de bine ca la ăștia. Poate faptul c-au reușit să construiască un narativ puternic despre condiția fotbalistului albanez i-a ajutat la meciul de duminică.

Fix echilibrul ăla cultural face și ca videoclipurile manelelor albaneze să arate ca orice alt clip de muzică pop occidentală, de la o casă de discuri gen Cat Music. Îți arată că ele fac parte dintr-un anume tip de normalitate.

Asta pe când la noi ginești imediat un clip de manele după decorul dubios, hiperbolizat. Maneliștii-s obligați să se poarte ca și cum ar fi o nișă, dedicată marginalilor și interlopilor, chit că de fapt Florin Salam are mai multe milioane de vizionări pe YouTube ca Alexandra Stan, din simplul motiv că rasismul nostru nu ne lasă să trecem peste o colaborare între ei și cântăcioșii pop.

Parcă seamănă nițel cu Silviu Gherman, nu?

Dacă ai văzut destule videoclipuri de muzică din jurul lumii, probabil ai observat că alcoolul este o parte esențială a muzicii. La noi vezi o separare destul de clară între clipurile exotice de muzică pop în care solistele beau coctailuri fițoase în pahare conice și alea de manele în care vezi un cântăreț înconjurat de sticle de vin sau de whisky aduse acasă de la supermarket.

Albanezii au găsit cumva zona de mijloc și aici. Ei fac melodii întregi despre longdrinkul votca-redbull, băutura universală a clubberilor din toată Europa de Est. Faptul că se merge pe o combinație pe care o găsești și-n cluburile de bogați, și-n alea de la țară îți arată că muzica lor se adresează unui public mult mai larg și mai omogen, ceea ce-i bine. Cu cât îți dai seama mai bine ce-ai în comun cu ăla de lângă tine și nu ce vă face diferiți, cu atât scade riscul să vă dați în cap.

În caz că nu știai, 4k e în principiu cea mai tare rezoluție pe care o găsești la clipurile de pe YouTube, aia făcută special pentru smart TV-uri cu Ultra HD. Smiley nu prea are clipurile postate în 4K, pe când casele de discuri albaneze investesc în asta, deci înseamnă că sunt oameni care vor să le vadă așa. Când ai un singur mainstream și nu două curente paralele care-și revendică masele, ca la noi, e mai ușor să investești într-o calitate de producție mai mare.

Albanezii au cultul ăsta al manelelor dus atât de departe încât au și o emisiune care le dă ocazia cântăreților de tallava să se impresioneze reciproc cu talentele lor, în timp ce stau pe tronuri kitsch aurite. Dacă stai o zi cu bunicile tale, o să observi că ele nu se uită nici pe televiziunile de știri, nici pe VH1, ci ajung inevitabil la emisiuni tabloide, de la Măruță și Capatos, la programele nașpa de zi de pe Antena Stars și Kanal D. O să vezi că trei sferturi din acele emisiuni sunt despre viețile maneliștilor, despre conflictele lui Guță cu noua prietenă, despre fiicele lui Florin Salam etc.

E amuzant cum în timp ce mulți considerăm cultura asta a manelelor o nișă promovată ironic prin petreceri obscure de hipsteri bucureșteni, adevărul e că ele au pătruns deja în casele noastre prin publicul masiv de femei casnice care s-au obișnuit, de la Teo Trandafir, încoace că nu-i nicio problemă să-l vadă pe Adrian Minune cum stă pe aceeași canapea cu Sofia Vicoveanca, într-o emisiune. Și, cum astea-s cele mai vizionate programe din România, ele promovează toleranța culturală mai bine ca oricine altceva și poate ne dau o șansă să nu mai spumegăm cu ură și frustrare unii împotriva altora la fiecare înfrângere.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre cultura manelelor din România:
Daniela Stan, dansatoarea de manele cu costume psihedelice
Adrian Șchiop: „Oamenii se așteaptă să-i lauzi cum fac lăutarii"
Goran Bregovic se servește cu Salam