Am vorbit cu bărbaţi despre ce însemna să iubeşti o femeie pe vremea lui Ceaușescu

Sunt femeie, îmi plac cadourile, dar trebuie să recunosc că n-am înţeles niciodată ziua de 8 martie în condiţiile în care vine la o săptămână după tot ceea ce se întâmplă pe 1. Un fel de „dacă doriţi să revedeţi" cu acelaşi urări, aceleaşi cadouri, aceleaşi sărbătorite şi aceeaşi lipsă de entuziasm din partea bărbaţilor din viaţa noastră. Când eram mică, lucrurile erau mult mai simple: de 1 martie primeam eu mărţişor, iar o săptămână mai târziu îi luam flori maică-mii.

Mai era și profesoara pentru care florile erau chiar lame, iar pe vremurile alea cadoul pentru era era o adevărată instituţie de 8 martie şi funcţiona ca unsă, spre bunăstarea materială a ei, care avea grijă să comunice dinainte spre ce trebuie să meargă toţi banii strânşi de copiii din clasă. Nevoile erau diverse, ba un parfum fin, ba un serviciu de cafea sau chiar parchet.

De când mă ştiu, îmi amintesc de latura asta mercantilă a sărbătorii şi mai puţin de cea romantică, aşa că am încercat să sap într-un trecut pe care nu l-am trăit şi să întreb bărbaţi de vârsta părinţilor mei despre cum simțeau ei ziua femeii.

Ion Croitorescu, 61 de ani, își amintește că prin anii '70, pe când avea 20 de ani, de 8 martie femeile obişnuiau să meargă la local, să se sărbătorească fără bărbaţi. „Altfel, ca bărbat, căutai să îi dăruieşti alesei tale flori sau cadouri, precum broşe sau cercei de aur, de care făceam rost mai greu. Pe-atunci, erau la mare trecere garoafele, serele era pline cu ele. Mai ţin minte că, mai devreme, în anii '60, se făceau mărţişoare din pană de gâscă şi mătase. Mă ajuta mama mea să le fac şi apoi le ofeream învăţătoarelor.

Asta dacă nu le cumpăram cadoul tradiţional, o vază. Mai târziu, în anii '70-'80, se făceau fotografii la şcoală, se puneau feţele copiilor într-un chenar cu inimioare şi se dăruiau pozele respective mamelor."

Anastase Tudorică, 66, este de acord că 8 martie a fost pentru el o sărbătoare în rol secundar, după Mărţişorul care oferea prilej pentru băieţi să-şi arate intenţiile faţă de vreo colegă de mai mişto. Aşa că toate gesturile lui romantice şi le aduce aminte în legătură cu vreun mărţişor.

„Primul mărţişor i l-am oferit colegei de bancă, cu care mă aşeza tovarăşa, fie că-mi plăcea sau nu. Mai pe la 16-17 ani, obişnuiam să merg cu mărţişor la prietena mea acasă, uneori în seara de dinainte sau dimineaţa devreme (deh, să fiu eu primul) cu unul pentru ea şi unul pentru mama ei. Că aşa erau băieţii: se puneau bine cu mamele.

Mai erau şi cazuri când fixam o întâlnire prin telefon sau bileţele pentru seara de 1 martie. Şi era ocazia ca drept mulţumire să obţii şi un sărut. De fapt, ăsta era şi scopul. Doamne, cât mai colindam tarabele cu mărţişoare până mă hotăram! Mă întorceam unde credeam eu că se potrivea şi nu-l mai găseam, se vânduse. Alegeam, de obicei, un coşar, o gărgăriţă, un ghiocel, o inimioară sau un Cupidon sau doi porumbei."

Cu scriitorul Gelu Negrea, 72, am avut o discuţie mai extinsă legată de ziua asta. Am căutat să găsesc vreo doză de romantism autentic în vremurile lui „make love not war", varianta estică. Uitasem că nu puteai fi sentimental în comunism.

„Diferenţa fundamentală dintre cum arăta Ziua Femeii în anii '60-'70 şi astăzi e că, în urmă cu decenii, aveam de-a face cu o sărbătoare politizată, internaţionalizată şi organizată de instanţele de partid şi de stat ale timpului, pe când în zilele şi nopţile noastre mai mult sau mai puţin furtunoase festivitatea este privatizată şi lăsată în seama fiecăruia.

Atunci, ziarele şi revistele se deschideau cu articole sărbătoreşti şi cu poezii consacrate evenimentului (existau poeţi specializaţi în producţii lirice de profil – proaste, de regulă, însă adecvate temei), iar televiziunea îşi întocmea programul în mod corespunzător. Asta însemna tezaure folclorice la greu, Gică Petrescu fredonând «Iubesc femeia», cântec, joc şi voie bună, montaje literare bine orientate ideologic, reportaje de la locul de muncă al femeilor fruntaşe în întrecerea socialistă şi aşa mai departe.

Totul nu prea departe, pentru că, la un moment dat, toate femeile patriei – învăţătoare, colege de serviciu, mame, soţii, logodnice, dar niciodată iubite fiindcă chestia asta cu sentimentele neoficializate la ofiţerul stării civile era considerată imorală şi combătută cu vehemenţă – toate femeile din România au dispărut în neant, lăsând loc spre a fi sărbătorită una singură: pseudo-savanta de renume mondial, doctora, inginera, chimista, politiciana, revoluţionara Elena Ceauşescu.

Oamenii de rând se mulţumeau cu o bere primăvăratică, cu mărţişorul de rigoare, un buchet de ghiocei - era şi frumos, şi simbolic, şi nici nu se putea interpreta prea nasol -, dar, mai presus de toate, cu speranţa că în ziua cu pricina li se va da liber de la serviciu.

În anii aceia, bărbaţii nu erau galanţi cu femeile decât în chip temperat şi pe şest, pentru că galanteria nu intra în normele de conduită socială curentă. Erau promovate în public doar comportamentul şi relaţiile tovărăşeşti, inclusiv când era vorba de propria nevastă. În loc să fie galant, bărbatul trebuia să joace rolul camaradului de idei, sobru şi principial, pentru care femeile erau tot un fel de bărbaţi prevăzuţi cu fustă şi total lipsite de instincte erotice.

În compensaţia acestor interdicţii stupide, care transformau viaţa de fiecare zi într-un teatru de prost gust insuportabil, în spatele uşilor închise ale camerelor împrumutate de la prieteni binevoitori (la hotel n-aveai voie decât cu consoarta!) se consumau cele mai dezlănţuite şedinţe de amor liber imaginabile, ştiut fiind că nimic nu incită şi nu îndeamnă la rele mai mult decât ce nu e permis.

Pe cale de consecinţă, nimeni nu va şti vreodată care este proporţia de bastarzi din actuala populaţie a României situată în jurul vârstei de 45 – 55 de ani! Şi nici câţi dintre membrii aşa-zisei «generaţii a decreţeilor» spun «tată» adevăraţilor lor părinţi! Dar ce contează!? Cuvintele apostolului rămân adevărate şi aşezate viceversa: dacă dragoste e, totul e îngăduit! Sfântul Augustin ştia ce vorbeşte. Dar acum nu știu să zic dacă pe vremuri bărbaţii erau mai romantici. Sunt sigur însă că acum nici măcar nu mai ştiu ce-i aia."

La mijlocul săptămânii ăsteia va trebui iar să cumperi flori, să dăruiești și să fii vesel. I-am întrebat pe oamenii aceștia în speranța că obțin o soluție magică - rețeta secretă despre cum să gestionezi prima săptămână din martie -, însă n-am reușit. Nu există, trebuie să-ți faci singur soarta. Dar dacă ai copii, măcar nu-i mai trece prin tortura de-a căra cu brațul cadouri și flori care vor sfârși aruncate.