Paul Hitter, asasinul cu pensula

Fiecărui om i s-au dat câteva arme când a intrat în această viață. Paul Hitter a primit pensulele, în prelungirea cuvintelor pe care le rostește, deși și alea sunt multe. La 29 de ani ar fi putut la fel de bine să fie Hitler, dar asta era porecla pe care-a avut-o în școala primară și care l-a făcut să-și bată colegii. În mod ironic a ajuns să trăiască în Germania ca exilat, nu ca dictator. Înfometarea, sărăcia și sclavia impuse de guvern și de lumea de consum l-au făcut să nu mai suporte să trăiască aici. Ca marea majoritate a celor care au plecat din țară, preferă să trăiască departe și să lucreze câte 13 ore într-un bar, ca după aceea să ajungă acasă și să picteze sau să dea petreceri țigănești. Pentru el toate astea sunt o luptă, pentru că de fapt el nu vrea să fie în Munich. Îi este dor de casă și ar fi preferat să nu trăiască viața pe care o are. Dar pentru că în lupta culorilor are totul de câștigat, iar stilul auto-deifnit expresionist balcanic al lucrărilor lui este mai tare decât tot maldărul de „artă” cu care plouă zilele astea în jurul nostru, am conversat cu el prin câteva mailuri ca să-l înțelegem mai bine.

VICE: Povestește cum e să fii barman. Simți că trăiești două sau mai multe vieți într-una?
Paul Hitter: Ajung pe la 11 dimineața acolo și mă gândesc: “Futu-ți morții mă-tii, Băsescule, și Petre Roman, și să îmi bag pula în morții voștri de criminali". Mă rog, lista nu se termină aici. Îmi folosesc organul în gura tuturor securiștilor, țoapelor, fotbaliștilor, politicienilor, polițiștilor – din cauza lor mătur curtea cârciumii unde lucrez, apoi dau cu spray de cameră la veceuri ca să nu pută. E neplăcut, aș prefera să pictez, dar în timpul în care lucrez la bar se acumulează în mine o energie conflictuală care mă obligă să creez ceva care să-mi spele ochii.

STÂNGA: Miss Diaspora Congo: Asta e dintr-o serie nouă. Va apărea în curând pe ecrane. În toate țările vestice în care a fost Paul, cele mai frumoase femei sunt imigrantele sau cele provenite din familii mixte.  Majoritatea sunt femei de serviciu, cameriste de hotel sau căsătorite cu un cetățean vestic în vârstă cu care-și împart patul și viața.
DEAPTA SUS: Barbut: O lucrare de stradă, inspirată de piesa celor de la Paraziții, Barbut – un cuvânt urât, dar banul pe care-l aduce face viața dulce și mai dai un tun la zar.
DREAPTA JOS: Bulibașa: Șeful șatrei a făcut Germania și s-a întors acasă, să arate că a reușit. Are lanț, poate și niște afaceri prin Iugoslavia, ceva benzină vândută, poate a trecut prin război. Sau poate a coborât din filmele lui Kusturica direct în pânza lui Paul.

Și unde-i distracția?
Trei zile sunt liber, trei lucrez. Când restaurantul este plin, torn mii de beri timp de 13 ore. La bar văd tot felul de oameni ciudați: bețivi, curve, curve nedeclarate și oameni cu câini cu care mă distrez până îi fac să latre. Am și un șoricel mic, electric, care arată real, dar e cu baterie. Dacă-l pun pe jos fuge. Când mă plictisesc îi dau drumul ca să sperii chelnerițele. Mă pricep la asta. Uneori cânt marșuri ale armatei germane. Mă distrează tocmai pentru că sunt interzise. Colegele mele nemțoaice le recunosc și nu știu exact dacă să râdă, să se rușineze sau să se blocheze.

De multe ori după muncă dai petreceri cu tematică țigănească. Cum așa?
Mi se pare muzica pe care te descarci cel mai bine. Nu are nimic artiifcial, ajunge exact în coridoarele sulfetului, unde declanșează o nebunie generală și o petrecere maximă. Și câteva beri reci…

DREAPTA: Miss Diaspora Peking: E cam aceeași poveste de sărăcie și disperare ca la Miss Diaspora Congo. Doar că, hopa, aici apare semnul NIKE, că doar în China se muncește la adidași cu un dolar pe zi, ca să se vândă în Vest cu 120 de euroi. Economie de piață îi zice, nu stiați? Futu-vă muma-n cur!
STÂNGA SUS: Eugene Hütz: Eugene Hütz e un punkist ucrainian prieten cu Paul, care trăiește în Brazilia. Cântă și în Gogol Bordello. Are energie 200%, mișcare-n sânge și face glume non-stop. Când compune muzică țigănească îi ies flăcări din degete și din chitară, să mori!
STÂNGA JOS: Zaraza: Zaraza lui Cristian Vasile e rock’n’roll pe față, cum se zice la blocul lui Paul din București. I-a tăiat ăla gâtul și el moare de durere, o vede vie cum vine cu tutunul de la chioșc. V-a cam spart pe toți, căci nu v-ați gândit niciunul s-o pictați.

Ce te leagă de cultura țigănească?
Faptul că vin din România și că fac parte dintr-o minoritate – tatăl meu este maghiar. De mic m-am jucat fotbal cu țiganii. M-au atras pentru că sunt altfel, deși la început mi-a fost frică – teamă indusă de mass media, de părinți. Tot în copilărie era să fiu răpit de două țigănci, în timp ce părinții mei erau într-un magazin. Ha ha! Predestinare! Apoi am înțeles țiganii, i-am acceptat și i-am plăcut, pentru că au curajul să fie altfel și că au sulfete de artiști. Când am ajuns în Germania și spuneam că sunt român, eram întrebat dacă sunt țigan, așa, la mișto. Cu timpul, deși nu sunt țigan, am zis că sunt. De la un anumit punct viața mea a fost pe drumuri, exact ca a lor. Sunt un locuitor de mâna a doua în Germania, la fel cum ei sunt în România. Iar uneori, trag și eu viața și soarta pe sfoară.

Spui că trăiești exilat, când aproape oricine poate călători de la un capăt în altul al lumii.
Este o falsă impresie. Depinde din ce țară ești și în ce țară vrei să ajungi. Apoi, una este să călătorești și alta e să trăiești. Eu refuz să trăiesc în România în situația actuală.

Ce e neobișnuit la viața de imigrant?
Totul. Când m-am mutat în Germania, am refuzat să accept că am un șoc cultural. Este straniu să înveți o limbă nouă. Îți creezi încă o personalitate. Rămâi același, dar te dedublezi. Oricât încerci să-ți păstrezi spiritul, încet ești asimilat. La începutul vieții de imigrant nu ești nimic. Ești suspendat într-un vid, nu știi nici măcar ce drepturi ai. Și cum diaspora română este foarte fărâmițată este și mai greu să treci de starea aceasta de paria.

Sunteți de fapt niște duri.
Suntem super eroi. Luăm totul de la zero, pentru că n-am acceptat rahatul impus de guvernele țărilor noastre și-am căutat o soartă mai bună în lumea largă. Cel mai mult mă deranjează dorul de părinți, prieteni și țară. Dar am devenit mult mai dur de când sunt plecat. Am învățat să nu ascult ce spune inima, ca să nu mă întorc acasă sau să cad în depresie.

Și nu ți-e deloc frică?
Mi-e frică să nu mă ratez în ciuda tuturor eforturilor. Cred în mine, dar uneori mă tem: poate nu voi ajunge unde mi-am propus din cauza altora, poate nu am nicio treabă cu arta. Mi-e frică ca exilul să nu ducă într-un punct mort, eu să regret, să uit de pictat și să pierd acest cadou minunat.

De ce sunt Balcanii o gaură de cur binecuvântată a lumii?
Pentru că e un tărâm al contrastelor. În comparație cu un neamț de vârsta mea am văzut o revoluție, împușcături, tancuri pe stradă, incendii, mineri, oameni morți, accidente pe trecerea de pietoni, am un tată bătut de securitate, nu am avut calculator, știu ce e aia televizor alb negru, să stai la coadă la portocale, m-am bătut, am băut când nu aveam voie și am trăit într-o țară în care statul nu face nimic pentru tine. Este o binecuvântare, prin suferință. Este un tărâm care nu te plictisește și nu te lăsă indiferent. Împuțiciune și frumusețe, aur și jeg adunate la un loc. Perfecțiune.