Am vorbit cu un tip care și-a găsit liniștea după ce și-a amputat piciorul

Sindromul integrității corporale (BIID) e o boală psihică rară care-i face pe bolnavi să simtă că anumite membre nu aparțin corpului lor. Persoanele astea dezvoltă adesea o obsesie pentru amputare, iar în unele cazuri și-o fac de unii singuri. Recunoașterea neurologică a BIID a apărut abia la mijlocul anilor 1990, dar cercetări recente arată că are ca sursă o lacună dintre lobul parietal drept al creierului, care adăpostește harta internă a corpului. Asta i-a impins pe mulți să o considere un defect fizic, în loc de o problemă psihică.

Am fost fascinat de BIID încă de când am auzit de ea. Ce l-ar face pe un om să-și amputeze un membru sănătos? Ca să găsesc răspuns la întrebarea asta, m-am alăturat grupului Yahoo de bolnavi, care se numește „Luptă-te cu ea", înființat la sfârșitul lui 2001 și are 2 356 de membri, chiar și un bărbat de 30 de ani căruia o să-i spun „John". El a avut rețineri să-mi povestească cum și-a tăiat piciorul, dar a fost încântat să-mi spună cum a ajuns în punctul ăla.

VICE: Bună, John, poți să-mi spui cum te-a afectat BIID prima dată?
John: Prima dată m-a deranjat partea de sub genunchi de la piciorul stâng. Eram adolescent când mi-am dat seama că vreau să-mi amputez partea asta. A fost tare ciudat – dar când mă uit în trecut, îmi amintesc că mă prefăceam când eram mic că eram amputat.

Ce te deranja la picior?
E greu să descrii cum e să ai un membru care nu-ți aparține. Fiecare pas părea ciudat și mi se părea aiurea până și când stăteam jos. Dacă eram ocupat, uitam de sentiment, dar el apărea imediat după ce mă opream din treabă. Erau momente când senzația era mai puțin deranjantă și altele când devenea de nesuportat. Mă simțeam ca și cum eram singura persoană care gândea așa, dar în cele din urmă am găsit niște grupuri de Yahoo unde se discuta despre asta și mi-am găsit alinarea. Dar în mintea mea încă era un zumzet care nu-mi dădea pace.

Te gândeai des să ți-l tai?
Desigur. Iar prima alegere era o operație drăguță, sigură și lipsită de durere. Dar nu era și disponibilă, așa că am fost lăsat să mă gândesc la o alternativă mai puțin îngrozitoare. Am să-ți spun despre un plan pe care-l aveam la 15 ani. Mă gândeam să mă prefac că am căzut de pe bicicletă și că am fost călcat de tren pe picior. Apoi, după ce scăpam de picior, mergeam la un telefon. Nu știu dacă era prostie sau disperare.

Ce se întâmpla în viața ta când ai decis că vrei să fii amputat? Cum te simțeai?
Viața mea era ok și echilibrată, tocmai d-aia părea momentul perfect. Luasem decizia că vreau piciorul amputat cu mulți ani în urmă. Eram destul de sigur că vreau să o fac. Mă simțeam mai mult puternic decât înțelegător.

Dar cum te simțeai în dimineața în care voiai să pui capăt la tot? Erai nervos?
Eram foarte nervos. Știam că zeci de alice îmi vor perfora piciorul. Eram atât de nervos, că aproape am vomitat, dar știam că numai așa voi găsi calea să mă eliberez, așa că am numărat până la trei. Mai târziu, când totul s-a terminat, eram atât de eliberat. Totul se terminase, eram în sfârșit liber.

Cum te-ai simțit când ai fost nevoit să mergi la spital?
Toată teama s-a scurs când m-a lovit durerea aia pe bune și ajutorul era pe drum. Știam că voi supraviețui și că era doar o problemă de recuperare.

Ești tentat să-l tai și pe celălalt?
Restul corpului e al meu și mi-ar plăcea tare mult să-l păstrez așa cum e. Cred că o să fiu în stare să facă față pierderii unui alt membru mult mai ok acum, datorită experienței anterioare, dar tot aș fi supărat. Nu văd boala asta ca o dependență de tatuaje sau piercinguri. Și chiar dacă aș mai vrea o amputare, cred că tot curajul meu a fost folosit pentru prima. Imaginează-ți, chiar încearcă să faci asta, o situație în care oasele și mușchii dintr-un membru urmează să treacă printr-un șoc atât de puternic în ciuda dezvoltării medicinei moderne.

Ți-e dor vreodată de piciorul tău?
Uneori, dar nu știu sigur dacă e din cauză că mi-e dor de piciorul meu sau pentru că-mi amintește că sunt nebun. Oricând mă îndoiesc de decizia mea, îmi amintesc de disconfortul trăit.

E destul de greu să găsesc pe cineva dispus să vorbească cu mine despre asta. De ce ai vrut să povestești experiența?
Nu sunt singurul care și-a luat soarta în mâini și nu voi fi ultimul. Problema e că bolnavii de BIID ar trebuie să fie acceptați când cer ajutor, ca să nu se ajungă la situații extreme. Despre asta vorbesc.

Traducere: Dana Alecu

Citește și despre alte boli ciudate:
Un regizor documentează toţi oamenii care se cred Iisus Hristos Se pot vindeca traumele psihice cu Ecstasy? Să fie oare ketamina noul medicament minune?