Croitorul lui Mozart

Theodor Pištěk, acum în vârstă de 80 de ani, e un designer de costume cunoscut mai ales pentru lucrările din filmul Amadeus, din 1984, pentru care a câștigat și un Oscar. În timpul anilor 80, când Cehoslovacia era izolată de Occident prin Cortina de Fier, Theodor a fost rupt de industria filmului ceh, care pe atunci era controlată de comuniști. Totuși, a reușit să treacă pe piața Statelor Unite și să facă filme cu prietenul Miloš Forman, care a fugit din Cehoslovacia în America în 1968. Au colaborat la Valmont și The People vs. Larry Flint, dar Amadeus a fost cel mai mare succes al celor doi. A câștigat opt premii Oscar și l-a transformat pe Theodor într-un icon al designerilor vestimentari.

Unii au luat victoria unor cehi la o gală de film americană ca pe unul dintre semnele că Războiul Rece era pe sfârșite. Dar prin anii ’80, regimul totalitar care conducea țara pedepsea cetățenii care aveau succes în străinătate, iar Theodor a devenit deodată centrul atenției. L-am întrebat despre greutățile cu care s-a confruntat.

Theodor în studio-ul său, purtând ținuta lui de zi cu zi.

VICE: Cum ai devenit designer vestimentar? Ai fost numit de regim?

Theodor Pištěk: Nu m-au numit ei. A fost o nevoie existențială pentru mine. Mi-a plăcut la nebunie. Nu aveam niciun fel de educație în domeniu. Singura experiență pe care am căpătat-o în domeniu a fost la Academia de Artă, unde am văzut modele de costume din picturi vechi.

Mi s-a părut muncă creativă. Simțeam că sunt prima persoană care știa cum o să arate filmul. Mereu am fost unul dintre cei care apucau să vadă scenariul primii, pentru că de acolo aflai că personajul trebuia să fie avocat și așa mai departe. Mulți designeri de costume se documentează în general despre ce purtau oamenii din vremea când are loc povestea și le fac personajelor un costum asemănător, dar nu e chiar atât de ușor.

A fost greu să găsești materiale pentru costume în vremea aceea? Îmi închipui că nu prea erau multe opțiuni în era sovietică a Cehoslovaciei.

De acolo a început greul. Singurul lucru care m-a salvat a fost un magazin pe care îl vizitau soțiile membrilor de top al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Studiourile Barrandov din Praga aveau putere mare și puteau aranja ca designerii lor de costume să aibă acces în acel magazin pentru a cumpăra materiale pentru filme. Puteai lua chestii de foarte bună calitate de acolo. Acolo m-am întâlnit cu toate marile doamne din Partidul Comunist. Trebuia mereu să aștept să termine ele cumpărăturile și apoi eram lăsat să intru. Primul film la care am lucrat fără toate aceste obstacole a fost Amadeus.

Dar ai avut, în schimb, alte probleme cu Amadeus, nu? De fiecare dată cândMiloš Forman venea în Cehoslovacia, era înconjurat de poliția secretă.

Existau niște regizori la Barrandov care erau membri ai Partidului Comunist, iar când lumea a început să vorbească despre venirea lui Forman la Praga pentru a filma Amadeus, i-au scris o scrisoare comitetului Central în care spuneau că, în calitate de regizori de film sârguincioși, protestau împotriva filmării lui Forman în țară. Dar din cauză că economia stătea atât de prost în anii ’80, partidul a simțit că e mai bine să facă niște bani decât să asculte de niște comuniști de la Barrandov. Totuși, au stabilit o întâlnire cu Forman și producătorul filmului pentru a cădea de acord asupra condițiilor în care trebuia să se desfășoare filmarea.

Stânga: O rochie elegantă, însoțitî de o mască lebădă, pe care Theodor a creat-o pentru Elizabeth Berridge, care a jucat rolul soției lui Mozart în Amadeus. Dreapta: Tom Hulce, care l-a jucat pe Mozart, a purtat acest costum și a lansat curentul perucilor roz la mijlocul anilor ’80.

Care erau condițiile?

Fiecare membru important al echipei de filmare trebuia să fie însoțit de un polițist, dar adevărul e lucrurile n-au stat chiar așa până la urmă. Tipul care trebuia să-l supravegheze pe Forman venea în fiecare dimineață și, pentru o șpagă de 20 de dolari, uita ordinele și îi spunea lui Forman tot ce afla de sus și la cine trebuia să aibă grijă. Polițistul ăla ar fi încasat și un glonțpentru Forman. Dar Forman și-a menținut înțelegerea cu Partidul Comunist. Din cauza aceasta, nu s-a întâlnit cu dramaturgul și dizidentul Václav Havel, pentru că promisese că n-o să facă asta.

Hollywood-ul mereu încurcă detaliile istorice dacă filmul nu se petrece în America. Mereu fac lucrurile total greșit.

Au probleme imense cu asta. Atunci când principalul designer de producție a venit la o întâlnire, amesteca Romanescul cu cultura romană. Dar voiau să surprindă atmosfera vremurilor lui Mozart, așa că au vrut să aleagă pe cineva din Praga, care să fie conectat într-un fel cu Mozart. De asta m-a rugat Forman pe mine.

Cum a fost, ca ceh, să primești o cascadă de oferte după ce ai câștigat cel mai important premiu din industria filmului în America?-

Am avut mult oportunități, dar nu am putut rămâne acolo, pentru că aveam familie în Cehoslovacia. De exemplu – eu nu sunt fashion designer, dar Nina Hyde, editoare fashion pentru Washington Post, s-a îndrăgostit de mine. Am fost acolo în timpul prezentărilor de modă din primăvara și vara anului 1984, iar Nina mă căra cu ea peste tot, la toate saloanele faimoase de pe Fashion Avenue din New York. Aveam mereu locuri în primul rând și făceam recenzii ale prezentărilor pentru Washington Post. Amadeus a avut un efect incredibil de mare asupra Americii până în ziua de azi. Filmul a avut impact asupra modei și a adus tot felul de elemente clasice pe stradă. Când ieșeam la plimbare, mi se părea că toată lumea poartă costume făcute de mine.

Influența secolului 18 asupra modei a explodat în anii ’80. De exemplu, „Rock Me Amadeus”. Cine ar fi crezut că așa ceva poate exista?

Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când m-am întâlnit pe stradă cu un tip cu șosete albe și cămașă cu guler înalt. Cu două zile înainte să zbor spre casă, am primit o ofertă de la companie americană să le fac următoarea colecție. Sunt în vârstă așa că nu-mi amintesc numele brandului, dar era ceva de genul Dior, doar că american. Am încercat să conving consulatul să-mi prelungească viza, dar n-au vrut, deși aveam susținere din partea ziarului Washington Post. Forman spunea mereu „Bucurați-vă de ce aveți, tâmpiților. Nu ține mult.” Dar momentele acelea sunt prea mult pentru mintea unui european.

O altă creație pentru Amadeus, de pe vremea când femeile din clasa de sus nu aveau altceva de făcut toată ziua decât să se gătească.

Cum a reacționat Cehia la succesul tău?

Nimeni nu vorbea cu mine. La aeroport m-au așteptat doar soția și copiii.

Nici măcar nu te-au dat la știri?

Nu, dar soția mea regiza la studiourile Barrandov, iar Miroslav Müller, secretarul comunist de cultură, a venit s-o întrebe câți bani câștigasem în urma succesului. Asta a fost reacția oficială. Apoi bineînțeles că regizorii de la Barrandov m-au scos din industria locală de film.

Regizorii de la Barrandov au hotărât că niciunul dintre ei nu va vorbi vreodată despre Amadeus sau despre mine. Nu mă percepeau ca pe unul de-al lor. [Ludvík] Toman, directorul secției de dramaturgie de la Studiourile Barrandov, a influențat mult lucrurile care se întâmplau în vremea aceea. Avea legături la poliția de stat și probabil la KGB și a eliberat o declarație semi-oficială care cerea regizorilor să nu mă abordeze în vreun fel.

Ai avut motive să crezi că poliția secretă îți asculta telefonul pentru că aveai atâtea cunoștințe în America?

Nu, nu prea aveau ce să-mi facă, având în vedere că au băgat în buzunare câteva milioane de dolari pentru un film pe care americanii l-au filmat în Cehoslovacia. Erau destul de capitaliști în situații ca asta – nu puteau persecuta oameni care le aduceau bani. Ar fi cauzat și o reacție negativă din partea comunității internaționale.

Totuși, bănuiesc că ai avut ceva bătăi de cap.

Voice of America au avut o emisiune în care s-a vorbit despre lucrările mele care făceau parte dintr-o expoziție colectivă a mai multor artiști – a doua zi am aflat că toate picturile mele fuseseră luate jos și întoarse cu fața la perete. Pur și simplu nu dădea bine să ai succes pe vremea aia.

Un contrast imens față de cum erai privit și tratat în America. Cred că te-ai simțit bipolar.

Nici măcar un câine nu lătra la mine. Îți poți imagina ce șoc? Într-un minut ești faimos și în celălalt ești condamnat. După Oscaruri, au fost tot felul de petreceri cu homari unde lumea plăteau ca să poată intra și sta cu mine la o masă să mănânce homar. Apoi o fată m-a invitat în Dallas. M-am dus și mă trata de parcă eram membru al familiei regale. M-a dus în grădina casei și-mi arăta tufișurile de rododendroni. Avea ecrane instalate peste tot pe care rulau încontinuu imagini din Amadeus. Ca să fiu mai exact, rula chiar partea de generic pe care scria „Designer de costume: Theodor Pištěk”. Și deodată, 150 de oameni au început să mă aplaude spontan în grădină.

Am multe povești asemănătoare. Mi se părea că nu e adevărat, că nu iau parte la ce se întâmplă. În noaptea Oscarurilor, stăteam pe același rând cu Kirk Douglas și Diana Ross. Kirk s-a întors spre mine și mi-a spus: „Știi ce? De ce nu stai tu în față azi?”

Traducere: Oana Maria Zaharia