Minele de aur Gura Barza

N-am găsit aurul, dar am fotografiat ruinele, aflate la ieşirea din oraş, la doi kilometri de urcat cu o Dacie din 82 pe un drum neasfaltat în dealu Blozu.

|
09 aprilie 2012, 11:30am

**Material scos din arhivă.**

Fotografii de Dan Oara

Fără nicio legătură cu Roșia Montana, mi-am petrecut copilăria la bunici, în orașul minier Brad, din județul Hunedoara. Oamenii de aici au în comun trecutul exploatării de aur de la Gura Barza, vechi de două secole. În perioada interbelică, minele astea produceau 1% din aurul lumii. Apoi au hrănit, în funcție de stăpânire, austro-ungarii și rușii. Barza a fost un fel de El Dorado, unde, în timp foarte scurt, se extrăgeau multe kilograme pe distanțe foarte mici. În 2006, mina s-a închis. Aur mai există, dar nu sunt bani pentru a cumpăra tehnologia necesară extragerii. Totul a fost furat și vândut la fier vechi, iar aurul a rămas în zăcământ  și atrage hoți.

Îmi aduc aminte că tot orașul lucra la mină, inclusiv bunicii, vecinele și oamenii din alte sate. Nu era casă care să nu aibă un colț, ca un fel de altar, unde erau expuse tot felul de pietre semi-prețioase. Astăzi, dacă discuți cu ei despre mine fiecare are o poveste interesantă sau nu. Mulți fabulează, puțini știu, iar o dovadă în acest sens este istoria copacului aflat undeva prin pădure, nu se știe unde, la rădăcina căruia se află îngropate kilograme de aur ascunse de partizanii anti-comunisti. Am fost de curând la Brad. N-am găsit aurul, dar am fotografiat ruinele, aflate la ieșirea din oraș, la doi kilometri de urcat cu o Dacie din 82 pe un drum neasfaltat în dealu Blozu.

Cum urc dau de un pârâu alb perlă, în care nu trăiesc nici burienile. Mai urc puțin și dau de patru case și-un cal care de când eram mic tot acolo e. Îmi aduce aminte de povestea cailor minieri, care coborau în galerii înainte de apariția vagoanelor. Cică îi țineau atât de mult în mină, că orbeau.

Intrarea principală este străjuită de un tricolor proeminent și un paznic asemenea. Încerc să intru, dar omului nu-i place aparatul meu, așa că mă sfătuiește: “Nu intra că se oprește aerul și poți să mori”. După ce intru însă în rândul hoților de fier vechi și cotizez 20 de lei, mă lasă să mă plimb pe-acolo.

Colonia este părăsită, clădirile administrative precum spitalul și stația de pompieri stau să cadă.

În interiorul clădirilor s-au conservat dulapuri care încă mai păstrează poze din 78.

Atmosfera este vintage.

Dau și de un laborator foto cu diapozitive, în care se află un dulap plin cu hârtie Polaroid expiratăîn 1978. M-am ofticat că, desigur, nu era nici urmă de aparat. Se zice ca fotograful minei a luat toată aparatura dupa ce galeriile s-au închis. Da, mina avea fotograf, un fel de paznic al comisiei de protecție a muncii, care dădea rapoarte în imagini și care făcea prezentări minerilor despre...

În altă cameră gasesc niște sanțuri cu gunoaie sau cu apă verde spre albastru –aici se făcea curent.

Clădirile situate cel mai departe de mină erau destinate pușcăriașilor aduși din toate colțurile țării, care, după cum se vede, n-au lăsat nimic interesant în urmă.

Decât acest tunel ce porneste dintr-o clădire și duce în mină - nu aveau voie afară. Aici am găsit o mulțime de broaște colorate.

De la clădirile pușcăriașilor luăm iar Dacia și șofăm în sus pe deal, dar mașina ne ține doar trei kilometri, până se împotmolește-n noroi. Ne salvează urmele căruțelor ce au trecut pe-aici încărcate cu lemne, care ne și scot din pădure fix la Treptele Romane - niște scări construite în Imperiul Roman, dhaa. Caut treptele, dar nu le găsesc. Nu văd decât căsuța asta de pe care aflu căpe aici au trecut ”Mariana+Gelu”, iar inima lor a fost rănită de cuțite.

În jurul treptelor, găsesc multe intrări în mină, care au bătute în piatră numele foștilor proprietari. În trecut toată lumea avea o mină, dar după venirea comuniștilor s-au dat la popor.

Mai la vale găsim niște platforme betonate, fostele aerisiri ale minei, acum astupate.

Pe drumul de întoarcere ne intersectăm cu o o clădire imensă, mare cât trei blocuri la un loc.

Înăuntru demolată, pe afară străjuită de mesaje subliminale.

Ajung la Brad hotărât să vizitez Muzeul Aurului, în care se află ”Șopârla de aur” și tot felul de alte pietre pretioase, dar nu pot, pentru că eu nu sunt un grup de 10 -15 persoane. Plus că e scandal acum, un anumit ceatățean a revendicat clădirea iar oamenii protestează. Au pus pe muzeu un banner mare pe care își scriu opiniile. De aici am aflat că bunicii mei cred că cetățeanul e de fapt cocalar.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE