FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Femeia care luptă cu cele mai mari companii miniere din Canada

Companiile miniere canadiene produc modificări masive în alte părţi ale lumii şi momentan deţin peste 70% dintre minele existente.

Rachel, în stânga

În acest moment, majoritatea canadienilor sunt probabil  conştienţi de distrugerile pe care companiile miniere le pot produce asupra mediului şi comunităţilor indigene care locuiesc în apropierea şantierelor.

Dar mai puţini dintre ei știu că anumite companii miniere canadiene produc modificări masive în alte părţi ale lumii şi momentan deţin peste 70% dintre minele existente. De exemplu, în Guatemala, minele canadiene au cea mai mare răspândire şi distrug mediul comunităţilor care locuiesc acolo.

Publicitate

O companie, Hudbay, se confruntă cu acuzaţii în justiţie pentru activităţile din Guatemala, iar alteia, Goldcorp, i se cere să-şi asume responsabilitatea pentru infracţiuni de încălcare a drepturilor omului, printre care şi împuşcarea unei adolescente de 16 ani.

Activiştii din Canada s-au solidarizat cu grupul de rezistenţă din Guatemala, iar în acest moment sunt mai activi ca oricând. Am stat de vorbă cu o tânără pe nume Rachel Small, pe care am văzut-o prima dată la protestul  împotriva activităţii companiei canadiene Goldcorp în Guatemala. Ne întâlnisem în urmă cu o săptămână la un alt protest la care ieşise, la sediul Hudbay (o altă companie minieră gigant) din King Street.

Ceea ce urmează este o versiune editată a discuţiei mele cu Rachel Small despre ceea ce se întâmplă între compania minieră canadiană şi oamenii din Guatemala.

Vice: Pentru ce protestezi astăzi?
Rachel Small: Astăzi ne-am adunat cu ocazia întâlnirii anuale a Hudbay, unde am convocat un tribunal al poporului care să pună în discuţie trei cazuri de injustiţie  de care compania se face vinovată. Două dintre cele trei cazuri se referă la fostele şantiere miniere din Guatemala, unde oamenii au fost evacuaţi cu forţa din cauza unui proiect şi sute de case au fost demolate. În comunitatea Lotului 8 cel puţin unsprezece femei au fost violate de gardieni şi poliţişti în timpul evacuării. Un alt incident petrecut în Guatemala  este uciderea lui Adolfo Ich Chamán. Am adus cu noi mărturiile văduvei lui şi ale unei femei violate din Lotul 8. Le-am prezentat aici.

Publicitate

Sunt chestii extreme. Se întâmplă aşa ceva des în Guatemala?
Din păcate, da. Am văzut multă violenţă în jurul acestor proiecte miniere în Guatemala. În timpul atacului asupra Lotului 8, câteva femei care erau gravide au pierdut sarcina. În timpul evacuărilor au avut loc violenţe oribile. În 2009, Adolfo IchChamán, un lider al comunităţii din oraşul El Estor, a fost ucis de fostul şef al gardienilor. Acesta se numeşte Mynor Padilla şi în momentul de faţă este cercetat pentru această  crimă şi pentru împuşcarea altor şapte protestatari paşnici.

Toţi activiştii pentru drepturile omului sunt în pericol acolo. Se estimează că au avut loc peste 2000 de acte de violenţă împotriva activiştilor în ultimii zece ani, cu mai mult de o sută de protestatari ucişi. Atacurile sunt îndreptate în special asupra persoanelor sau grupurilor care reprezintă liderii comunităţii indigene, ecologişti şi activişti. Diodora Antonio Hernandez Cinto, o femeie care s-a opus companiei Goldcorp Marlin Mine până când au început lucrările, a fost împuşcată în faţă, în propria casă, în 2011. Agresorii au fost arestaţi şi s-a aflat că lucrau pentru o firmă care avea contract cu Goldcorp. Ea a spus că motivul ar fi fost acela că refuzase să-şi vândă terenul.

Crezi că firmele canadiene de minerit ştiu ce se întâmplă?
Da. Aceste companii ştiu foarte bine că peste hotare nu vor fi trase la răspundere. Nu există nicio lege în Canada care să controleze ce fac acestea în alte ţări. Există un proces împotriva Hudbay la tribunalul din Ontario pentru agresiune şi crimă, iar acesta reprezintă un precedent. Este pentru prima dată când o companie canadiană este trasă la răspundere pentru acţiunile sale de peste ocean.

Publicitate

Ok, s-a ajuns la tribunal pentru că există destule probe pentru a demonstra că Hudbay ştia ce se întâmplă?
Da, absolut. În acest caz, reclamanţii încearcă să străpungă vălul corporaţiei ca să arate că dacă Hudbay are o filială în Guatemala, iar deciziile se iau aici, Canada are jurisdicţia necesară pentru a continua procesul şi este locul unde trebuie să se caute dreptatea. Cazul de crimă care se desfăşoară în Guatemala este doar împotriva fostului şef de pază care a tras cu arma, în Canada se încearcă să se facă compania responsabilă pentru cele întâmplate.

Hudbay deţine încă acea mină?
Nu. Acum este a unei companii ruseşti numită Solway. Au vândut-o cu o pierdere cu 290 milioane de dolari imediat ce procesul a fost anunţat în Canada. Comunităţile din vecinătatea minei au decis să vină aici pentru că nu au reuşit să obţină mare lucru în Guatemala şi pentru că aici, în birourile companiei, se iau de fapt deciziile.

De ce nu au putut să-şi facă dreptate în Guatemala?
Din păcate, acolo există un guvern foarte corupt. Actualul preşedinte a fost şeful securităţii în timpul genocidului care a avut loc. Nu a fost acuzat niciodată de aceste crime, aşadar guvernul nu-şi asumă nicio responsabilitate în faţa poporului, cel puţin nu în faţa comunităţilor indigene care sunt direct afectate de aceste mine. A fost foarte uşor pentru companie să mituiască şefii locali şi să-i cumpere pe cei de care aveau nevoie şi în felul acesta niciun beneficiu nu a mers către comunităţile locale. Iar ei au rămas cu toate ravagiile provocate de proiectele miniere: în multe cazuri nu mai pot cultiva pământul, nu mai au mijloacele de trai de dinainte, au rămas cu bolile, cu conflictele sociale şi cu divizarea comunităţii. În plus, au avut loc  acte de violenţă, mai exact crime, atacuri, răpiri ai liderilor rezistenţei.

Publicitate

O femeie a fost ucisă de curând pentru că a protestat împotriva construirii uneia dintre mine, e adevărat?
Da, Topacio, o tânără de 16 ani, organizatoare, poetă şi muziciană, a fost omorâtă acum câteva săptămâni în timp ce protesta împotriva Proiectului Escobal al companiei Tahoe Resource. Tatăl lui Topacio, Alex Reynoso, este unul dintre cei mai importanţi lideri ai rezistenţei. Împreună cu fiica sa, pleca de la un miting într-o noapte, când au fost atacaţi de indivizi necunoscuţi înarmaţi, care i-au împuşcat de mai multe ori şi au ucis-o pe Topacio. Alex este la terapie intensivă într-un spital din Guatemala.

E vorba de o altă mină a Goldcorp?
Mă rog, Goldcorp deţine 40 de procente din acţiunile minei Tahoe. Este un nou proiect minier, iar în această zonă majoritatea populaţiei nu o reprezintă indigenii, dar comunităţile din jur s-au unit. Au văzut ce s-a întâmplat din cauza altor mine, precum Marlin, şi au susţinut ferm că nu vor aşa ceva pe teritoriul lor. În primul rând, au văzut ce a făcut Goldcorp în alte părţi. Directorul de la Tahoe era fostul director  al Goldcorp. Ştiau cum stau lucrurile şi s-au opus.

De ce există convingerea că aceste companii miniere au legătură cu atacul?
Mai întâi, nu este pentru prima dată când au loc acte violente în apropierea şantierului minier. Anul trecut, în martie, preşedintele şi alţi trei membri ai Parlamentului Xinca (populaţia indigenă de altă origine decât maiaşii) au fost răpiţi. Unul dintre ei, Exaltación Marcos Ucelo, a fost găsit mort. Ceilalţi au fugit cu mâinile legate la spate.

Publicitate

De asemenea, în timpul unei manifestaţii paşnice în afara teritoriului minier, în aprilie, anul trecut, şase membri neînarmaţi ai comunităţii au fost ucişi de forţele de securitate. Doi dintre ei au fost grav răniţi. În urma incidentului a fost arestat Alberto Rotondo, şeful forţelor de securitate ale companiei la acea vreme. Chiar dacă detaliile atacului recent  împotriva lui Alex şi a lui Topacio Reynoso rămân deocamdată necunoscute, e imposibil să nu vezi acest incident ca parte a unui plan de violenţă şi represiuni împotriva celor care îşi apără teritoriile şi dreptul la viaţă ameninţate de proiectele miniere.

Cum arată mişcarea de rezintenţă?
Stau în stradă, ridică baricade, fac tot ce pot pentru a-şi salva comunităţile şi a găsi dreptatea pentru moartea soţilor, soţiilor, fiilor şi fiicelor.

Cât de multe companii miniere există în Guatemala?
Cea mai mare mină din Guatemala este Marlin, în vestul ţării. Această mină a fost condusă de Goldcorp, care avea aproape o sută de procente şi mai multe filiale în ţară, timp de zece ani. S-au confruntat de la început cu opoziţia acerbă şi neclintită a localnicilor. Comunitatea Sipakapa, care se află chiar în apropierea minei, a organizat primul referendum, la care au fost chemaţi consultanţi şi a fost un prilej pentru comunitate de să se unească şi să dea un vot în conformitate cu tradiţiile lor, 99 la sută împotriva minei. Dar compania a continuat fără aprobarea acestora, iar comunităţile asistă la invadarea propriilor teritorii.

Publicitate

Sinkapa este un exemplu uimitor  de rezistenţă paşnică. Din 2005, de când au chemat consultanţi, fapt care se întâmpla pentru prima dată în Guatemala, mai mult de 65 de jurişti au rămas aici şi s-a obţinut o vastă majoritate, peste un milion de participanţi care au votat împotriva minelor şi a altor mega-proiecte pe terenurile lor.

În discursul companiei se spune adesea că ei contribuie la binele comunităţii printr-o economie mai puternică şi resurse mai bune, precum şcolile. Consideri că e adevărat?
Oriunde merg aceşti bani, produc corupţie. Aceste companii intră într-o ţară, se stabilesc  ca ONG-uri şi apoi rămân aici cu statutul de companii miniere. Compania lasă un procent foarte mic din profituri ţării. Abia de curând s-a stabilit o redevenţă de 5%, dar până acum câţiva ani doar 1% din profit revenea Guatemalei, restul de 99% era luat de companie. O mică parte din redevenţă merge la comunitatea locală, iar guvernul ia restul.

Care sunt efectele negative care rămân în urma exploatărilor miniere?
Ce am văzut în cazul minei Marlin (de atunci poluarea a avansat) este că râurile au fost complet contaminate, iar animalele care au băut de aici au murit pe loc. Am auzit poveşti despre oameni care şi-au înămolit mâinile în bazinele de decantare pentru a scoate o minge de fotbal şi au murit a doua zi. Sunt nenumărate cazuri de îmbolnăviri din cauza apei contaminate. Numărul de copii cu malformaţii a crescut de când există mina. Copiii nu mai pot merge, nu mai pot să-şi mişte membrele, problemă care nu a existat nicioadată în această zonă. Casele oamenilor s-au crăpat. În multe cazuri oamenii au aflat că au un tunel sub casă când au simţit că pământul se zguduie şi au văzut că le crapă pereţii.

Publicitate

E adevărat că în momentul în care resursele din mină se termină, companiile pleacă?
Aici asta s-a întâmplat. Acum câţiva ani, nişte oameni s-au adunat pentru a propune o rezoluţie a acţionarilor de la Goldcorp, pentru a se asigura că firma va pune deoparte 49 de milioane de dolari garanţie (costul estimat pentru închiderea minei) şi pentru a le cere să facă publice planurile pentru închiderea minei. Au mai cerut companiei să organizeze consultaţii cu populaţia în legătură cu aceste planuri, pentru că atunci când au demarat proiectul au promis că vor face curăţenie, la sfârşit este foarte uşor pentru ei să plece a doua zi după ce au terminat extracţiile. Am încercat să facem asta, dar nu am reuşit.

Produc aceste mine o scindare a comunităţii prin faptul că angajează oameni din zonă?       
Da. Această scindare este o mare problemă.  Companiile canadiene au dezvoltat tot felul de strategii pentru a diviza comunităţi care înainte erau foarte unite. De exemplu, le-au promis oamenilor bazine cu apă şi apoi le-au spus că nu le pot oferi asta până când vecinii lor nu încetează protestele.

Te-ai întors de curând din Guatemala. Ce ai observat legat de cultura din jurul minelor?
Mina Marlin reprezintă o mulţime de gropi, tunele şi zone mai mici unde se fac extracţii. E complet năucitor să vezi cât teren s-a folosit pentru proiect şi a fost modificat ireversibil. A trebuit să-mi spun mereu că aici a fost un munte împădurit, pentru că tot ce poţi să mai vezi acum e o gigantică groapă cu pământ. Bazinul de decantare e imens. E terifiant să-l vezi cocoţat în vârful unui deal, când ştii că deseori aceste lacuri se scurg şi că  acele ape contaminate cu arsenic şi alte chimicale foarte toxice  pot produce inundaţii. Mă uit la acest şantier minier şi sunt profund tulburată. Nici nu pot să-mi imaginez suferinţa pe care o îndură comunităţile indigene care au o relaţie deosebită şi sacră cu pământul lor.

Publicitate

Te-ai temut pentru siguranţa ta?   
Când eşti în Guatemala, în special în zonele miniere, oricine trebuie să fie atent şi să aibă grijă de propria siguranţă. Dar în primul rând comunităţile care protestează sunt cele care îşi riscă viaţa.

De ce simţi că este atât de important să vorbeşti despre asta în Canada?           
Simt că sunt implicată în asta, fie că îmi place sau nu, fie că vorbesc sau tac. Toate băncile din Canada în care am ales să-mi pun banii investesc în aceste companii. Fondul de Pensii Canadian e un mare investitor pentru toate companiile care operează în Guatemala în acest moment, Departamentul pentru Afaceri Externe şi Comerţ Internaţional, precum şi Ambasada Canadiană din Guatemala sunt mari susţinători ai acestor proiecte, deci ştiu că ţara mea şi banii mei joacă un rol esenţial în aceste proiecte, indiferent de ceea ce vreau eu. Măcar atâta pot să fac: să fiu solidară cu oamenii de acolo ale căror vieţi au fost distruse şi care, în continuare, se află în pericol. Cred că singurul mod în care putem continua schimbarea este să facem tot ce putem aici pentru a le susţine hotărârea şi rezistenţa uluitoare de care dau dovadă.

Ţi-a fost greu să te faci auzită în Canada?
Desigur. Companiile miniere au bugete uriaşe pentru PR. Abia acum câţiva ani proiectul de lege C300 a fost propus în Parlament, un proiect neînsemnat care să înceapă procesul de responsabilizare a acestor companii, prin care, dacă se demonstra încălcarea flagrantă a drepturilor omului, Fondul de Pensii Canadian urma să ia în considerare debarasarea de aceste companii. O lege minoră, ce reprezenta doar un prim pas, dar companiile, cu toate că susţineau că acţionează responsabil, au făcut un lobby acerb împotriva acestui proiect legislativ. În cele din urmă, proiectul a pierdut cu o diferenţă de şase voturi.

Crezi că există o ignoranţă generală printre canadieni faţă de ceea ce fac companiile miniere din Canada în lume?
Da, se poate spune că majoritatea canadienilor nu ştiu că peste 70% dintre minele din întreaga lume sunt deţinute de companii canadiene, că acesta poate fi un motiv de laudă şi un lucru de care canadienii sunt mândri. În orice caz, cred că există un motiv pentru care se păstrează secretul, pentru că dacă te-ai uita cu atenţie la aceste companii şi la proiectele lor, ţi-ai da seama că produc o reputaţie extrem de proastă Canadei. În multe locuri din lume aş sugera oamenilor să nu se încurce cu afaceriştii canadieni. Satele din Guatemala sunt, cu certitudine, printre acele locuri.

Tu cum ai ajuns să te implici în asta?
Prima dată am mers cu rucsacul în spate în Ecuador, la 18 ani, după ce mi-am întrerupt studiile. Mi-am petrecut câteva luni într-o comunitate din pădurea tropicală care protesta împotriva Texaco. În acel moment am realizat: „Wow! Habar nu aveam cum tratează companiile miniere şi cele extractive comunităţile de indigeni!”Când mi-am dat seama ce rol important joacă Canada în aceste afaceri, am simţit că trebuie să urmăresc în continuare ceea ce se întâmplă.

În acest moment cu cine lucrezi?
Suntem un grup de voluntari, the Mining Injustice Solidarity Network. Nu ne plăteşte nimeni, suntem doar cetăţeni  ai Canadei foarte îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă. Mai mult decât orice, suntem nişte oameni stabiliţi în apropierea oraşului Toronto care ne-am adunat ca să ajutăm. Colaborăm cu alte asociaţii din Canada, ca MiningWatch Canada, Breaking the Silence şi Rights Action.

Într-o lume ideală, ce-ar trebui să se întâmple cu aceste mine?
Păi, ceva foarte tare s-a întâmplat în cazul unei mine din Guatemala care a aparţinut mai întâi unei companii canadiene, Radius Gold, iar acum este a unor americani şi care nu a putut fi deschisă din cauza comunităţilor care au făcut o baricadă timp de doi ani, 24 de ore  din 24, șapte  zile din șapte. Este una dintre cele mai incitante poveşti pe care le ştim despre oameni care se unesc. Au numit această rezistenţă La Puya. Aceşti oameni au văzut ce s-a întâmplat în alte părţi şi încearcă să oprească un dezastru.

Probabil e foarte plăcut să vezi chiar şi cel mai mic progres.
Sunt lupte foarte grele şi e ceva rar să vezi  „victorii” atât de clare cum este în cazul La Puya. Chiar dacă nu le vedem întotdeauna, trebuie să credem că, puţin câte puţin, putem schimba felul în care această industrie operează şi să susţinem drumul spre dreptate, decolonizare şi autodeterminare a comunităţilor.

Traducere: Diana Marinescu