Am discutat cu primarul islandez care a candidat la mișto

Faptul că mandatul satiric și controversat al lui Jon Gnarr, ca primar al orașului Reykjavik din Islanda, a fost marcat prin excelență, succes și, nu în ultimul rând, emptatie este ca o glumă bună care a durat patru ani.

În 2010, Gnarr, un poet travestit, punker, comediant și anarhist, a devenit primar al orașului Reykjavik care cuprinde 120 de mii de oameni (dintr-o țară cu o populație de doar 320 de mii de locuitori) care era aproape de faliment. Partidul său satiric numit „Best Party” a acumulat 34,7% din voturi și a câștigat controlul asupra consiliului județean. Habar n-aveau ce făceau acolo.

Victoria lor a provocat reacții critice puternice din partea oficialilor responsabili după criza financiară din 2008. Partidul promitea prosoape gratuite la toate bazinele de înot și un urs polar pentru gradina zoologică din Reykjavik. Gnarr a declarat că nu va lucra cu persoane care nu s-au uitat la serialul The Wire difuzat de HBO.

Am stat de vorbă cu Gnarr, un artist fără limite și un om căruia îi pasă de cei din jurul său, atunci când mai avea 47 de zile din mandatul său. Am pălăvrăgit despre motivele pentru care merită să te implici până peste cap într-o treabă, relevanța cuvântului „eu” în schema politică, politica înțeleasă ca o formă de satiră, Matrix, Brunce Lee și inevitabilitata sa mutare în Texas.

VICE: Ce ai de gând să faci acum că te-ai decis să nu mai candidezi pentru un al doilea mandat?
Jon Gnarr: Oamenii spun că ei nu cred în coincidențe. Eu cred în așa ceva. Nu cred în Dumnezeu, dar coincidențele mă fascinează. Nu-s sigur dacă am dreptul să aleg și nu știu dacă creierul meu a luat vreo decizie în legătură cu ceea ce urmează să se întâmple. Am o presimțire, care-i foarte dubioasă, cum că m-ar trimite în Texas. N-am fost acolo în viața mea. Texas e un fel de Mordor sau ceva de genul ăsta, în mintea mea. [Râde]

Într-un portret realizat de New York Times în 2010 ai fost citat ca un personaj dintr-o piesă de teatru a lui Samuel Beckett, care avea o obligație morală foarte puternică față de ceva neînteles. Simți un asemenea impuls față de Texas?
Nu, e vorba doar de o serie de coincidențe. Sunt scriitor, iar cărțile mele sunt traduse. Colaborez cu o editură în Statele Unite, în Texas și am un prieten foarte bun care e profesor la Rice Univerity. O chestie care m-a surprins atunci când am pus bazele partidului „Best Party” a fost atenția internațională de care a avut parte.

Atunci am început să mă exprim în Engleză pe Facebook. Una dintre primele persoane care mi-a urmărit activitatea pe Facebook a fost un avocat din Texas. Mi s-a părut atât de absurd că acest avocat din Texas îmi urmărea povestea, încât l-am remarcat pe el și comentariile pe care le dădea. Câteodată îi răspundeam pentru că discuția era una inteligentă.

Doi ani mai târziu, eram într-o vizită oficială în Insulele Faroe, pentru prima oară. Brusc, cineva a strigat „Primarule Gnarr!” sau „Gnnnnaaarrrrr” spus cu accentul amuzant, specific Texan. Mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că era tocmai avocatul din Texas. N-avea de unde să știe că eu eram în Insulele Faroe și nu fusese niciodată în Islanda. Mi-a zis ca:„Trebuie neapărat să vii în Texas. Când o să ajungi în Texas, o sa-ți luam o pălărie de cowboy.”

Se pare că toate drumurile duc la Texas. Zău așa?

O păpușă care-l reprezintă pe Jón Gnarr, cum se sprijină pe înțelepciune.

Anarhismul combinat cu oportunitatea de a lucra într-un birou ți-a oferit o perspectivă mai largă în comparație cu cea a altor persoane?
Da, absolut. Oamenii fac presupuneri și au propriile lor păreri. Pentru mine, nimeni nu îmi este dușman. Eu nu am inamici, dar mulți mă percep pe mine ca pe un inamic sau o amenințare. Era asemănător scenei cu pastilele, din Matrix cu Neo și Morpheus. Mă simțeam ca și când aș fi luat pastila roșie, iar tot eu trebuia să o iau și pe cea albastră. Trebuia să ies din zona mea de comfort. Îmi place să mă consider un călător și-un fel de homeless. Asta fac tot timpul, bântui. Când sunt obosit sau plictisit, pur și simplu dispar. Aici eram oarecum blocat, pentru că locul ăsta însemna multe responsabilități, iar situația financiară a orașului era foarte serioasă. Înainte de alegeri am zis că dacă nu iese bine, membrii „Best Party” o să plece, dar apoi ne-am dat seama că nu puteam face chestia asta.

Sarah Palin a plecat din Alaska.
[Râde] Sarah Palin a plecat. Responsabilitatea era enorm de mare. M-ar durea în cot dacă n-aș avea copii. Copiii înseamnă responsabilități, iar asta strică tot. Din postura de anarhist dedicat, luptător împotriva consumerismului și a capitalismului, acum mi-am scos abonament la Toys'R'Us. Aud replici de genul: „Mergem la McDonald's te rog? Te rog frumos, mergem la Mc?” În final, acolo ajung.

Ți-ai dat seama de seriozitatea și obligațiile care vin la pachet cu momentul în care un copil apare în plan?
Absolut. Așa cum am zis, nu-s sigur că am opțiunea să decid. În toată povestea asta eu sunt doar o mașină biologică, care acționează pe baza instinctelor și a dorințelor. Pe de altă parte, există acea responsabilitate colectivă, de exemplu atunci când faci parte dintr-o comunitate.

M-am născut în Islanda, vorbesc limba, cunosc orașul, deci prin definiție sunt cetățean islandez. După părerea mea, țara asta m-a respins ca persoană în mod constant, de când mă știu. Chiar și așa, mă simțeam responsabil față de țară. Eram un pion sau poate un pic mai mult de atât, jucam rolul calului pe tabla de șah și trebuia să termin jocul. Noi trebuia să punem capăt jocului. N-aveam cum să plecăm, pur și simplu.

Am avut pretenția că nu voi lucra cu persoane care nu s-au uitat la toate episoadele din „The Wire”. Mă gândeam dacă o sa fiu luat în serios, dacă se vor uita la serial și dacă vor fi pregătiți să raspundă la întrebari despre „The Wire”.

Simpla idee de empatie, moralitate și distracția de a juca un rol esențial în politică, ca noțiuni de sine stătătoare, mi s-au părut ironice în momentul în care vorbim de domeniul ăsta. Simpatia candidă, moralitatea și mișto-ul sunt de ajuns în situația asta.

Nu cred că aș putea să explic treaba asta. Nu cred că am o explicație în afară de faptul că asta vreau să fac. E un fel de intervenție într-o situație disfunțională. Până la un punct, am vrut să rezolv cumva toată nebunia asta, așa că am încercat din răsputeri să îi învăț pe alții comunicarea nonviolentă. Multe dintre chestiile pe care le-am făcut au fost pentru împlinirea și amuzamentul meu.

N-a fost dificil pentru mine. Din contră, a fost o sursă de eliberare.

Deci, crezi că abordarea asta e corectă?
Pentru mine?

Aha.
Da, faza este că îmi plac oamenii. Pur și simplu îmi plac. [Râde] Oamenii sunt asemănători calculatoarelor. Așa cum un tocilar iubește calculatoarele, așa iubesc eu oamenii. Dacă e ceva în neregulă cu anumite persoane și ei mă amenință, probabil că au o problemă cu mansarda sau sunt virusați.

A fost un experiment pentru mine. Oare puteam să mă impun într-un mediu ostil? Sunt foarte inspirat de Bruce Lee. Îl iubesc pe omul ăla, iubesc povestea lui și cum a evoluat. S-a avântat într-un mediu ostil, asta era America pentru un asiatic la acea vreme. Nu mă refer doar la oamenii cu pielea deschisă la culoare, ci și comunitatea Chineză.

L-au acuzat că ar i-ar fi învățat pe oamenii care nu erau chinezi kung-fu și a fost nedreptățit din mai multe puncte de vedere. A reușit totuși să se impună și a devenit superstar.

Alteța sa, primarul și Yoko Ono

Grandoarea provocării pare să fie direct proporțională cu șansa de success care poate fi obținut.
Da, probabil. Am fost aproape tot timpul înconjurat de persoane care au fost de acord cu mine. De obicei, suntem de acord în toate privințele. Avem valori similare și tot tacâmul. Pentru mine, a fost o provocare să pătrund într-o lume total diferită de a mea, unde știam că voi fi întâmpinat cu ostilitate. N-am știut câtă ostilitate urma și am subestimat-o. N-am realizat că pot sa fie atât de brutali.

E ușor să fi pacifist în Islanda. [Râde] E foarte ușor să fi anarhist. Cineva a spus că un anarhist este acela care critică societatea din comfortul căminului său. Viziunea mea este: De ce oare nu ne putem întelege cu toții?

Cum explici faptul că în sfera politică există oameni care au ca principală filosofie conflictul? Este acel conflict metoda de rezolvare a problemelor? Cum abordezi o asemenea persoană?
Am folosit umorul foarte mult și-am pretins că sunt mai tăntălău, pentru că este mai ușor să convingi oamenii că ești mai fraier și mai puțin informat decât ei în unele privințe. Deci am folosit mult umor. Când sunt foarte frustrat și confuz încep să mă joc. Procesul ăsta a fost foarte interesant pentru că întreaga teorie a politicii și dezbaterile politice sunt logice. Când reușești să manipulezi, logicul devine ilogic. Nu-i nevoie de mult, doar de-o mică spirală și brusc logicul este ilogic, pentru că oamenii cred că au logică, iar adevărut este total opus.

Câteodată mă enervează foarte tare oamenii, pentru că sunt nepoliticoși sau violenți cu mine sau alte persoane. Gânduri precum „Cine naiba te crezi? Ești doar un vânzător de mașini la mâna a doua care s-a găsit să ma judece.” îmi trec prin minte, dar știu că dacă le-aș concretiza în cuvinte, rezultatul ar fi unul nedorit. În schimb, experimentez cu altceva. De exemplu, cu empatia și umilitatea. Asta face parte din procesul de înțelegere al oamenilor și al relației mele cu alte persoane.

Am învațat multe despre limbaj și cum să îl folosesc, pentru că atât de multe lucruri depind de acest aspect. Unul dintre membri minorităților de la consiliul județean, care face parte din tabăra conservatorilor cu tendințe liberale, dar care sunt foarte stricți cand vine vorba de valori creștine, m-a menționat într-un discurs în care spunea că nu-mi fac bine treaba și că orașul avea un clovn pe post de primar, iar nouă ar fi trebuit să ne fie rușine de asta.

Binențeles că m-am enervat și i-am zis „Da, da, foarte interesant ce zici tu acolo, mai ales despre mine. Cel mai interesant mi se pare ce ai zis despre mine. Motivul principal este că eu sunt eu. N-am auzit prea mult din celelalte chestii pe care le-ai spus. Dar trebuie să menționez că nu sunt de acord cu tine. Eu cred că sunt un primar excelent. Nu cred că ar trebui să ne fie rușine. Ar trebui să ne mândrim cu asta. Cred că ar trebui să fim mândri de mine. Eu sunt mândru de mine.”

Până la urmă, e abstract. Plus că i-am zis toate astea verde în față. „Mie îmi place de mine. Nu-s mulți ca mine. Eu sunt doar unul și-s pricopsit cu mine. Trebuie să mă plac. Dacă ție nu-ți place de mine, mare lucru n-am ce să fac. Dacă nu-ți place de mine, ai vrea să schimbi ceva legat de mine?” L-am întrebat direct: „Vrei să mă schimbi? Dacă da, pot să fac și eu același lucru cu tine? Ai fi dispus, pentru acest experiment pe care îl facem, să te schimbi în ceva la care să mă gândesc eu?” Dar acum discutăm despre sine. Am timp liber cu carul [râde] și aș putea să vorbesc despre asta ore în șir, așa că s-au învățat minte să nu mă mai menționeze în discursurile lor [râde].

Gnarr și autorul.

Nu cred că ai putea să fii politician American.
[Râde] Clar nu, dar situația financiară a orașului Reykjavik atunci când am fost aleși era echivalentă cu aceea a orașului Detroit. Capitala Islandei avea șanse mari de faliment, iar în această microcomunitate există un singur oraș mare, deci nu ne putem permite ca el să…

Aibă soarta Detroit-ului.
Exact, nu ne permitem asta. Ăla a fost momentul în care responsabilitatea și-a făcut simțită prezența. Eu încerc să dau o tentă filozofică dezbaterii, pentru că de multe ori oamenii cred că lucrurile sunt logice, dar de fapt, nu e deloc așa. Aud replici de genul: „Niciodată nu o să…”. Ce înseamnă niciodată? Înseamnă eternitate. Suntem la consiliul județean și discutăm despre eternitate. Deci, ce e eternitatea? Pentru multe persoane, înseamnă un loc sau o situație în care timpul este nesfârșit. Pentru alții e o stare în care timpul nu există. Acum vorbim despre timp și nu mai avem mult de mers până ce o să ajungem la subiectul Einstein.

Așa mă abțin să nu o iau razna în timpul dezbaterilor de la consiliul județean. [Râde]

Există într-adevăr un nivel ridicat de absurditate când vine vorba despre modul în care se gândesc aceste dezbateri.
„N-o să se întâmple niciodată.” Da, vai ce mișto. De unde știi asta? Nu-i atât de complicat. Unele chestii au valoare, iar altele sunt doar niște tâmpenii. Mă consider ateu, dar nu am nimic împotriva religiei decât dacă scapă de sub control. E ca și cum aș compara religia cu sexul. Sexul este probabil unul dintre puținele motive pentru care trăim. De fapt, este principalul motiv pentru care trăim.

Este cu siguranță motivul pentru care existăm.
Da, dar asta nu înseamnă că aprob actul de viol.

Bun, deci religia are treaba ei dar când depășește anumite limite și devine detestabilă sau dacă încearcă să influențeze opinia oamenilor asupra unui subiect și-l face să pară dezgustător, atunci am o problemă cu ea.
De exemplu, acum se desfășoară o dezbatere înfocată despre religie pentru că se construiește prima moschee. Am observat că majoritatea persoanelor care au ceva împotrivă sunt creștinii fundamentaliști. Au în cap o anumită imagine despre islam, dar câțiva dintre ei nu fac diferența între Mohamed și Allah.

E ușor să fii confuz când nu știi nimic despre un anumit subiect.
Aia e cea mai bună metodă de a confunda lucrurile. Gândul care mi-a trecut prin minte ieri a fost: Ce-o să fac după ce termin mandatul? O sa stau aici? Am vreo obligație să fac asta? Ce-ar fi să călătoresc în toată lumea? Băiatul meu de opt ani iubește călătoriile. E obsedat de amfibieni și șopârle. Aici sunt interzise, pentru că suntem pe o insulă. N-am idee ce să fac.

Dar asta ne aduce înapoi la partea cu femeia din baie și situația de acum patru ani când habar nu aveai ce urma să faci. 
Da, știi prea bine că sunt libertarian.

Vorbești ca un texan.
Păi da. O să fiu călare pe un cal în Southfork. Aspectul ăsta e foarte important.

James Shaughnessy e un producător de filme documentare și comerciale, din Los Angeles. Ultimul său film, Technopolis Now – o perspectivă asupra internetului, singularitatea și dezvoltarea culturii de hackeri – a fost lansat în 2012.

Traducere: Andrada Mihăilescu