Publicitate
High hui

​Vizita unui englez la Casa Poporului

Am vizitat Casa Poporului la 25 de ani de la execuția lui Nicolae Ceaușescu.

de Henry Wismayer
07 Ianuarie 2015, 11:56am

Filmarea e îngălbenită și pixelată, dar impactul e la fel de puternic. Bătrânul, cu spatele drept și sfidător. Elena, mult disprețuita Lady Macbeth a României, strigă „Rușine să vă fie!" în timp ce soldații, care pe vremuri îl ascultau orbește pe soțul ei, îi leagă mâinile la spate. Apoi camera se concentrează pe corpuri, care cad și în jurul lor se formează o baltă se sânge.

Mai jos, un videoclip cu execuția lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu.

E luni dimineața în București, iar eu mă uit la acest videoclip la 25 de ani de la execuția lui Nicolae Ceaușescu – analfabetul mizantrop devenit dictator – și a soției lui Elena, în ziua de Crăciun a anului 1989. Cazarma din Târgoviște, unde o echipă de soldați cu puști i-au încheiat violent președinția în urma unui proces rapid, s-a deschis anul trecut ca atracție turistică. Dar ca să intri în mintea monstrului, există un loc mult mai evident unde trebuie să mergi. Probabil una dintre cele mai evidente clădiri din toată Europa.

O oră mai târziu, mă aflu într-un mic grup condus de ghida Elena pe un hol acoperit de un covor roșu mărginit de coloane corintene. E începutul turului ghidat prin Casa Poporului, clădirea enormă care a fost proiectul lui Ceaușescu. Astăzi, se numără printre cele mai populare destinații turistice din București.

Cifrele sunt incredibile: 12 etaje (și alte opt dedesubt), un spațiu de 270 metri pe 240 metri care cuprinde 1100 de camere. Construirea ei a costat aproximativ trei miliarde de euro – e cea mai scumpă clădire administrativă din istorie și a doua ca mărime după Pentagon. Dar în timp ce coridoarele Pentagonului sunt împânzite de 26 000 de angajați ai apărării naționale, în Casa Poporului, care astăzi găzduiește Parlamentul României, răsună ecoul pustietății.

Pe lângă curiozitatea turistică, am un motiv personal pentru care am vrut să vizitez nebunia lui Ceaușescu. Eram în școala primară în perioada în care a fost executat. Dar cumva, probabil din cauza ziarelor de dimineață, mi-a rămas în cap imaginea celor două corpuri: ultimul dintre marii despoți europeni ai secolului XX redus la o grămadă însângerată pe jos.

Pentru ochii mei de copil inocent părea sfârșitul unei iluzii, realizarea că lucrurile oribile pe care le-ai citit în Cartea Usborne despre Cel De-al Doilea Război Mondial, care păreau așa de îndepărtate, se întâmplă și în prezent și probabil se vor tot repeta.

În lunile care au urmat, la știri au tot apărut imagini din România haotică și plină de greutăți pe care Ceaușescu o lăsase în urmă. În 1967, infamul Decret 770 al regimului interzisese contracepția și avorturile cu scopul de a crește numărul populației.

Mii de familii sărace, incapabile să-și întrețină copiii, au fost obligate să-i predea statului. Cum țara dăduse faliment din cauza visului extravagant al lui Ceaușescu de a-și construi palatul, orfelinatele sordide, sărăcăcioase, au înfuriat comunitatea internațională după moartea dictatorului.

Acum că vizitez țara pentru prima oară, văd cu ochii mei unde s-a dus averea națională în timp ce zeci de mii de copii au îndurat suferințe enorme. Totul pentru visul exagerat al unui nebun zelos.

Trecem, sub supravegherea Elenei, dintr-o cameră cavernoasă în alta. Există și o cameră a presei de mărimea unui teren de fotbal, care conține doar o cameră video antică pregătită pentru interviuri; o cameră de conferințe circulară cu un candelabru de cristal uriaș care cântărește cinci tone; o sală de bal cu tavanul de sticlă în care Ceaușescu intenționa să le facă curte demnitarilor străini.

Dar în afară de mărime, nu prea are ce să te impresioneze. E un talmeș-balmeș arhitectural de rococo, bizantin, baroc, toate filtrate prin perspectiva comunistă de viziunile diferite a șapte sute de arhitecți. Rezultatul e mai mult auster decât grandios. S-ar putea organiza vizite aici cu studenții la arhitectură cărora să li se arate rezultatul dezastruos al folosirii exagerate a unui singur material (în acest caz, un milion de metri cubi de marmură).

Diavolul trăiește în detalii. Obsedat să scoată în față măreția României, Ceaușescu a cerut ca fiecare cărămidă și fiecare covor din clădire să fie făcute în țară. Pentru brocarturile de pe pereți, ne spune Elena, au fost importați viermi de mătase din China, ca să se poată spune că firele de mătase rezultate au fost românești.

Și toate aceste eforturi au fost nimicite de timp. Covoarele indigene sunt roase la colțuri, lifturile arată ca din anii 1960, sute de becuri arse stau neschimbate în candelabrele de cristal. Afară, am observat că doar treimea centrală a gardului viu e îngrijită, ca și cum grădinarul s-ar fi plictisit pe la jumătate, ar fi ridicat din umeri și s-ar fi dus să bea un Ursus.

Peste tot plutește o senzație de neglijare care spune multe despre disprețul cu care e privit astăzi creatorul clădirii. Elena, cel puțin, nu simte deloc nevoia să prezinte cu vreun dram de blândețe moștenirea lui Ceaușescu. „Nu-i păsa de poporul român", ne-a spus cu tristețe, în timp ce ne plimbam pe coridoare. „Nu-i păsa decât de el însuși."

După holul de la intrare, trecem de gardienii care țin săbii ceremoniale și urcăm scările monumentale, care se spune că au fost construite și reconstruite de șapte ori până s-a hotărât Ceaușescu ce-și dorește, și intrăm într-o sală imensă de conferințe, unde – cu ajutorul fotografiilor cu despotul în timpul discursurilor sale – îmi pot imagina cu ușurință scaunele ocupate de oameni în uniforme care aplaudă frenetic fiecare afirmație a liderului.

Și cât îi mai plăceau „Geniului Carpaților" aceste aplauze! Doar vanitatea lui era legendară. La fel ca prietenul lui, liderul Coreei de Nord, Kim Sung-Il, întrupa perfect complexul omului mărunt. După ce a preluat puterea în 1965, fața i-a fost introdusă în imagini care luptau împotriva fascismului. Portretele mai târzii erau mereu modificate ca să pară tânăr. E la îndemână să te gândești că acest Palat e doar un act colosal de compensare.

Ieșim prin niște uși mari din sala de conferințe și ieșim pe balconul cu colonade din care fostul despot intenționa să țină discursuri națiunii. De aici ți se desfășoară la picioare viziunea lui pariziană pentru capitala României. De fiecare parte a bulevardului Unirii se întind liniile geometrice care au însoțit construcția Palatului. O mare parte a cartierului istoric, deși împânzită de zeci de biserici vechi de secole, a fost făcută una cu pământul. Patruzeci de mii de persoane au fost evacuate din locuințele lor la un semn al dictatorului.

Cam aceasta a fost perioada în care și-a pierdut coroana. În ziua de 21 decembrie, într-un alt balcon la un kilometru de aici, a ieșit să se adreseze oamenilor. Zidul Berlinului căzuse cu o lună înainte. Agitația cuprinsese orașul vestic Timișoara, după care se întinsese în toată țara.

Când mulțimea l-a luat la întrebări nemulțumită, despotul s-a gârbovit și arăta ca un bătrân speriat. A fugit împreună cu Elena și bodyguardul lor într-o mașină. Au fost capturați ceva mai târziu și supuși unui proces superficial. Verdictul – condamnarea la moarte pentru amândoi – urma să fie îndeplinit pe loc, chiar atunci. Și cei doi Ceaușești, șocați, au fost târâți afară să-și încheie destinul.

Deci Nicolae n-a mai apucat să-și țină discursul din balcon. În momentul în care soldații l-au executat la zid în ziua de Crăciun a anului 1989, Palatul era construit doar în proporție de 70. „N-a mai apucat să-l vadă terminat", ne-a spus Elena veselă, în timp ce ne îndreptam spre ieșire.

Iar în vocea ei e o notă de triumf care spune mult mai multe despre moștenirea lui decât o să spună vreodată acest munte de marmură.

Urmărește-l pe Henry pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre comunism:
Ce înțeleg tinerii români despre comunism din filme?
La 25 de ani de la Revoluție, tot nu știm ce-i libertatea
Am fost la licitația mașinii lui Ceaușescu
Viața de zi cu zi în România comunistă