Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
18+

Viața gay între Mița Baston și... Securitate

În comunism un gay trăia într-o paranoia continuă, turnat de iubiți și vânat de Securitate.

de Ioana Moldoveanu
02 Octombrie 2014, 2:24pm

Ceaușescu de Revelion, 1976. Foto via Fototeca online a comunismului românesc. Colaj Mircea Topoleanu

Homosexualitatea a apărut în România în 1968, când Ceaușescu a recunoscut-o prin lege, dar numai ca să o interzică complet. Până atunci, Codul Penal din 1936 pedepsea cu închisoarea de la unu la cinci ani „săvârșirea actelor de perversiune sexuală care au produs un scandal public". Acum, articolul 200 sancționa, cu același număr de ani, „relațiile sexuale între persoanele de același sex", oriunde se întâmplau ele.

În paralel cu interzicerea avortului, articolul cu pricina nu doar că încălca independența corporală a individului, dar oferea o scuză oficială regimului să invadeze spațiul privat. Conform unui raport Human Rights Watch și IGLHRC, în colaborare cu asociația Accept, începând cu 1970, comuniștii chiar s-au folosit de asta ca să scape de persoanele incomode politic, fără a da de bănuit organismelor internaționale însărcinate cu supravegherea drepturilor omului, care încă nu recunoșteau homosexualii din închisori ca prizonieri de conștiință.

ceusescu-impusca-gay

Paranoia că vei fi turnat în orice clipă a făcut ca această minoritate să fie invizibilă, iar documentarea privind încălcarea drepturilor omului să fie foarte dificilă. Nici astăzi nu găsești foarte mulți gay care au trăit în „epoca de aur" și care vor să vorbească despre acei ani. De-asta atunci când Accept a organizat o întâlnire în care se vorbea despre „istorie", m-am grăbit să particip.

Acolo l-am cunoscut pe Daniel Iorga, 50 de ani, unul dintre fondatorii Accept și primul om care a cerut abrogarea articolului 200 în 1990. El mi-a povestit despre cum era să fii gay în anii '80. Dar am mai cunoscut un ziarist care, chiar dacă n-are stofă de militant la lumina zilei și vrea să rămână anonim, mi-a povestit multe din cele trăite în acele vremuri, până prin anii '80, când a reușit să plece din țară.

VICE: Cum v-ați dat seama că sunteți gay?
Daniel: Nu se știa nimic despre asta, nici dacă întrebai. Mi-am definit ce se întâmplă cu mine la 14 ani, când am descoperit în casă Cartea tinerilor căsătoriți, în care se povestea despre naștere, relații sexuale și boli venerice. Pe ultima pagină erau perversiunile sexuale, printre care și homosexualitatea. Iar paragraful următor era: „Se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani."

Anonim: Eu am auzit de închisoare la 17 ani. Mă dusesem la cinematograful Timpuri Noi, de pe Bulevardul Elisabeta, fără să știu că acolo se agață. Un tip de peste 30 de ani m-a convins să mergem la un mic hotel, unde a vrut să facem sex. N-am fost „cooperant" cum se spune, am fost în schimb suficient de inconștiet să întreb la recepție cum îl cheamă (recepționera mi-a precizat că abia ieșise din pușcărie) și să merg direct la Miliție să-l torn. Eram UTC-ist și am avut senzația că fac o faptă bună, un act de epurare a societății. Noroc că la Miliție, ofițerul care se ocupa de astfel de cazuri era plecat pe teren și până la urmă am renunțat să-l mai caut, evitând un act prostesc pe care l-aș fi regretat toată viața.

gabrielpopescu
Gabriel Popescu a fost prim balerin al Operei Române, celebru și foarte talentat, obligat să plece din țară în 1959, după ce a fost închis și bătut peste meniscuri, acuzat fiind de „inversiune sexuală". S-a sinucis nouă ani mai târziu, la Londra. Foto via.

Cu cine vorbeați despre asta?
Anonim: Doar cu cei „ca noi". Dacă rudele și prietenii ar fi aflat, ar fi fost o catastrofă. Pentru ei era o chestie abominabilă. Primul „tratament" pe care ți-l prescriau era însurătoarea rapidă, cu precizarea că trebuie să faci copii. Am prieteni care au urmat acest „tratament" și viața lor dublă era un calvar. Alt tratament era alungatul de-acasă, care se întâmplă și astăzi. Sau „hai la psihiatru".

Daniel: Eu m-am dus singur la psihiatru. Psihologi și consiliere nu existau, se desființase școala. Nu aveam cu cine să vorbesc despre asta. La părinți ce să le spui, cum să începi și ce știu ei? Așa că am dat în depresie.

Și ce v-a făcut la spital?
Am găsit un medic în vârstă, de treabă. I-am povestit că eram frustrat, că voiam să fiu altfel. Mi-a dat antidepresive și somnifere en gross și m-a ținut în spital o lună si jumate. Mi-a sugerat să nu mă mai gândesc să fiu „altfel", să citesc, să-mi văd de școală, să mă văd cu prietenii, dar nu mi-a explicat ce se întâmpla cu mine, pentru că era interzis să vorbești despre asta. Nu putea să spună nici că e bine, nici că e rău. La un an am repetat tratamentul, după ce am avut o nouă depresie.

V-a ajutat internarea?
În sensul în care am depășit perioada. Le-am spus și păriților, mama a plâns multe săptămâni pentru drama pe care o trăia copilul ei. Tata a vrut să mă ducă la femei și am refuzat. Când am început să am relații, am scăpat și de depresii, pentru că am înțeles ce se întâmplă.

triunghiul-bermudelor
Triunghul Bermudelor

Cum vă găseați partenerii?
La Brașov, chiar în centru în piața Sfatului, era o toaletă publică și toată partea de la Cerbu era un cruising area, un loc de agățat. Gările și parcurile erau și ele locuri de întâlnire. Cei mai mulți dintre cei pe care îi cunoșteai evitau să-și dea numele adevărat, era riscant.

Anonim: La București era o lume stratificată. Exista Triunghiul Bermudelor: o toaletă la Universitate, una la Palatul Telefoanelor și una la Sala Palatului. Cei care voiau să agațe făceau triunghiul de câteva ori pe zi. Se mai agăța în Gara de Nord, în parcul Operei și în Cișmigiu. La Operă, la expoziții și la teatru puteai să-i întâlnești pe cei care nu prea frecventau parcurile și toaletele, erau mai high-class. Și mai erau cercurile de intelectuali gay, artiști, scriitori, care se cunoșteau din lumea culturală și se vedeau în cercuri închise, în care puteai pătrunde dacă te ducea cineva, evident după ce-i câștigai încrederea. Se făceau petreceri și... seri de canastă, urmate nu de puține ori de „partide" în dormitor.

La mare nu se agăța?
La mare era paradisul. La Mamaia, lângă hotelul Dorna, exista un solar, unde se făcea nudism. Vara veneau aici gay din toată țara și mulți turiști din lagărul socialist (rdg-isti, unguri, cehi etc.). Aveai un sentiment de siguranță când știai că celălalt nu e din același oraș cu tine și mai ales din aceeași țară. Când apărea Mița Baston pe solarul de la Mamaia, spunea: „Bonjour, fetelor! Bine, fă, vin și eu la mare, nu mă așteptați cu flori, nu tu fanfară, nu tu pionieri". Cei mai mulți își băgau capul în nisip ca struțul și încercau să nu-i vadă Mița și să le facă vreo remarcă în văzul lumii.

Așadar existau gay cu orientarea la vedere?
Mița Baston, medic specialist în chirurgie rectală, avea spatele asigurat, ta-su era unul dintre medicii ștabilor din Comitetului Central. De mic îl îmbrăcase maică-sa în rochițe și la liceu, și la facultate. La spitalul unde lucra, toată lumea știa că e „pe invers". Era efeminat si făcea show-uri fară niciun complex. Inteligent, de-un pitoresc ieșit din comun, era minunat să stai de vorbă cu el în privat, dar era bine să nu fii văzut cu el pe stradă. Avea „locul lui de muncă", vizavi de Palatul Telefoanelor, vedea cine intră și iese de la veceu, cât stă, ca un șef de sindicat.

codul-penal

Foto via

Cum ați scăpat de Miliție?
Daniel: Aveam dovada de la spital că am cerut ajutorul. Conta foarte mult. În plus, nu se pedepsea că erai gay, ci că aveai relațiile sexuale cu o persoană de același sex. Și nu avea cine să-mi dea numele la Miliție, pentru că aveam aventuri doar în alte orașe.

Anonim: Eu am fost chemat la Miliție. Un student fusese denunțat și la percheziția fàcută la locuința lui s-a găsit un carnet în care își notase numele tipilor cu care se culcase, alături de numerele lor de telefon. În plus, îi pusese pe categorii sociale: studenți, ofițeri, profesori etc. Am negat că am avut relații sexuale cu el, am spus că l-am cunoscut prin relații profesionale. Dar în momentele alea m-am gândit inclusiv la sinucidere, pentru că, dacă se afla, totul s-ar fi prăbușit: aș fi fost dat afară din serviciu, din partid, n-aș mai fi avut nicio șansă să-mi practic meseria.

Cum erau interogatoriile?
Aveau două etape: una cu băiatul bun și una cu cel rău. Eu am avut norocul să o trăiesc doar pe prima, cu un ofițer psiholog, care-mi vorbea prietenos, spunea că vrea să culeagă informații despre „fenomen", ca să facă un raport și să demonstreze conducerii țării că gay-ii nu fac rău, că există în toate mediile sociale și că unii sunt oameni de mare valoare. Îmi inocula ideea că el face o acțiune bună, în favoarea homosexualilor. Mi-a arătat niște poze, unele de buletin, altele de filaj, ca să identific și alți gay, pe care eventual să-i salte noaptea din toaletele Bucureștiului, după ce polițiști în civil îi agățau. Am negat că știu pe cineva.

Avea importanță că negați?
Deloc. Uneori erau de ajuns două depoziții ca să ajungi la închisoare. Când voiau să te șantajeze că nu cooperai cu ei sau intenționau să-ți stopeze cariera, să-ți facă rău, găseau doi gay care să declare că s-au culcat cu tine, chiar dacă nu era adevărat. Cei care denunțau nu mergeau la închisoare. La finalul interogatoriului a apărut ofițerul cel rău care a zis: „Bine, dacă nu vrea să colaboreze, mă ocup eu de el" și era clar ce avea să urmeze. Studentul care mă turnase și pe care-l aduseseră la o confruntare fusese bătut și chinuit.

Și v-au bătut?
Nu. Dar m-au chemat la Miliție timp de un an, la intervale de câteva luni. Am avut parte de o anchetă calmă, de întrevederi doar cu băiatul „bun". Povestea s-a stins la un moment dat, nu știu nici acum de ce. Ancheta se putea opri și pentru că uneori tot cercetând, ajungeau la cineva de valoare într-un anumit mediu profesional sau care făcea parte din structurile partidului sau care era fiul cuiva. Studentul care mă reclamase a făcut însă închisoare.

Mariana


Lesbianismul era ușor de mascat, pentru că majoritatea femeilor se căsătoreau devreme. Nu auzeai de condamnări. Dar au existat cazuri, chiar și după după Revoluție, când femeile de altă orientare sexuală au fost persecutate, vânate și încarcerate.

Existau procese?
Daniel: La București era mai liber ca în țară, unde anual era un proces pentru un lot de minimum zece persoane în câte un oraș. Un informator de-al lor, de obicei gay, era arestat vara sau primăvara și ca să scape trebuia să toarne zece nume.

Anonim: Cei turnați mai spuneau și ei niște nume, pentru că nu rezistau la bătaie și totul se termina cu zeci de persoane implicate și cu multe condamnări. Unii primeau pedepse mai mari, alții mai mici. Era agravant dacă corupeai pe cineva. Indiferent în ce oraș erau, procesele îmi dădeau mereu tot felul de spaime, cel puțin câteva luni după. Ele existau doar ca să fie date ca exemplu și să dovedească că secția de Moravuri își făcea treaba, curăța societatea de elementele corupte și vicioase. Șeful secției era maiorul Cătălineanu, un tip foarte homofob, despre care se spunea însă că în tinerețe avusese relații homosexuale.

Ce se întâmpla cu cei care erau condamnați și ajungeau la închisoare?
Stăteau în aceeași celulă cu deținuții de dept comun. Conducerea închisorii avea grijă să se știe pentru ce au fost condamnati și... devenea paratrăznetul celorlalti deținuți din celulă. Erai terminat când se afla că ești homosexual. Am prieteni care au trecut prin așa ceva și au rămas marcați, au plecat din țară și nu s-au mai întors niciodată.

Daniel: Miliția voia de fapt să atragă câți mai mulți informatori pe ideea: Vrei să-ți dăm drumul? Atunci trebuie să devii omul nostru. Era un mod de șantaj ideal, pentru că era foarte greu să alegi să faci pușcărie în loc să fii informator. Și nu mă refer la turnat alți homosexuali.

Ce se întâmpla cu oamenii ăștia când ieșeau din închisoare?
Anonim: Trebuiau să o ia de la zero absolut. Familiile nu mai voiau să știe de ei. Iar cu un cazier ca ăsta nu aveai nicio șansă să ai o carieră. Am cunoscut specialiști care au devenit vânzători la aprozar.

Daniel Iorga: Un prieten profesor de matematică a făcut doi ani jumătate, iar când a ieșit s-a angajat portar la un spital, timp în care a făcut ASE-ul. Apoi și-a vândut casa, s-a mutat în alt oraș și s-a angajat economist. A fost ok, dar a avut de tras.

Fototeca-online-a-comunismului-rom--nesc-----Fotografia--K050--Ziua-de-nastere-a-lui-Nicolae-Ceausescu-26-ianuarie-1980
Nicolae Ceaușescu, soția Elena și fiul lor preferat, Nicu, la ziua de naștere a liderului, pe 26 ianuarie 1980. Foto via Fototeca online a comunismului românesc

În Europa, orientarea sexuală nu era pedepsită cu închisoarea. De ce erau Ceaușiștii atât de drastici?
Anonim: După Revoluție se spunea că homofobia Lui era menită să ascundă niște aventuri homosexuale din tinerețe, pe când era proaspăt ucenic recrutat de comuniști. Unii vorbeau de legături cu unul dintre fondatorii PCR, alții spun că și la Doftana a avut legături homosexuale cu Dej. Dar lucrurile astea n-au fost dovedite. Cu toate astea, pentru el care visa la omul nou, homosexualitatea nu încăpea în schema societății.

Elena Ceaușescu în schimb era foarte pasionată de povești din lumea homosexuală.
Și a sexului în general. Se știe clar din mărturisirile generalului Pacepa că pusese microfoane în diverse case ale celor din Comitetul Central, dornică să asculte onomatopee din viața sexuală. Dar a existat și o poveste, fiul lor cel mare, Valentin, a avut o prietenie mai mult decât suspectă cu un actor homosexual Doru Popescu, obligat practic să plece din țară. Prietenia lor devenise cunoscută în lumea presei și-n cea artistică. Elena aflase și ca să-și protejeze progenitura, i-a făcut pașaport actorului și l-a trimis în Franța, cu interdicția de a se mai întoarce.

Dar era vorba și de influența rusească exercitată asupra lui Ceaușescu.
Daniel Iorga: Da. Și la ei se făcea închisoare. Bine, și polonezii, și cehii, și ungurii, și bulgarii erau tot ai rușilor, dar au abrogat articolul care incrimina reațiile de același sex în 1968. Până și Boris Elțin l-a abrogat pe al rușilor în 1992. Noi însă, în 1997 am mărit pedeapsa de la 2 la 7 ani și am incriminat „propaganda" și asocierea de la 1 la 5 ani. Consiliul Europei ne-a obligat să eliminăm pedeapsa de șapte ani, dar celălalt articol a fost abrogat de abia în 2001 și asta pentru că voiam în UE și în NATO.

Astăzi, în România situația nu s-a schimbat foarte mult la nivel de mentalitate: 84% dintre oameni ar refuza să bea din același pahar cu un gay, conform unui raport al Consiliului Național al Combaterii Discriminării din 2010.

Citește mai multe despre gay:
Homofobia cuprinde România
Ce spun elevii din Coșbuc despre scandalul gay
Mai ok fumat decât gay
După Traian și Decebal (Din filele istoriei gay în România)