FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

România fără număr: căcat

Am primit zilele trecute pe adresa redacției un e-mail explicativ și-am realizat că oamenii care se cacă în stradă nu sunt oameni, sunt adolescenți.
20.12.11

Zilnic, în drumul spre serviciu, număr cel puțin cinci fecale umane. Tronează căcați chiar și vizavi de biserica de la nr. 69, de pe strada Icoanei. Mereu m-am întrebat ce om sănătos la cap se cacă pe stradă și de ce. Cum în prag de sărbători se întâmplă mereu minuni, am primit zilele trecute pe adresa redacției un e-mail explicativ și-am realizat că oamenii care se cacă în stradă nu sunt oameni, sunt adolescenți. Ce nu am înțeles este dacă se șterg după la fund sau nu. Citiți, dar nu faceţi asta în locuri publice - este cât se poate de ilegal şi imoral. De asemenea, nu ne trimiteţi filme care să conţină defecări - nu le vom lua în considerare.

Îmi place să mă cac. Căcarea e unul dintre momentele preferate ale zilei. Din păcate (a se citi din cauza presiunii sociale), nu mă mai pot căca pe unde şi când vreau, ci sunt constrâns să o fac doar unde trebuie. Nu-mi place să mă cac unde trebuie. Îmi place să mă cac în locuri nepotrivite. Nepotrivite pentru alţii. Odată am visat că lumea era în pericol iminent, ceva gen război nuclear, vin extratereştrii, de-astea şi eu cu a mea căcare eram singura salvare a lumii. Milioane de oameni scandau la unison „cacă-te, Jeane, te rugăm!” Şi căcarea este o expresie foarte adecvată atitudinii mele faţă de lume. în general. Mă cac pe voi.

Publicitate

Odată, în Constanţa, am sărit gardul, am eschivat un paznic beat care dormea şi m-am căcat în mijlocul stadionului. Nu, nu ştiu de ce, dar nu pe punctul ăla din mijloc. Dacă îmi amintesc bine, am făcut-o în mod strategic altundeva decât pe punctul ăla, fincă de-acolo începe jocul şi sigur ar fi observat cineva. Pe când planul era ca un fotbalist să alunece pe căcat, în timpul unui dribling sau, de ce nu, în timpul unui fault. Să alunece pe căcat şi să se murdărească de căcat. Pentru o fracţiune de secundă s-ar întreba cine pula lui a lăsat un câine pe stadion, dar ar fi foarte repede trezit de brutala realitate când şi-ar da seama că e căcat de om (serios, cine nu şi-ar da seama?). În fine, m-am căcat, ne-am hăhăit puţin, dar doar puţin, că noaptea pe stadion nu e bine să te audă lumea cum te hăhăi, după care am luat căcatul cu un şerveţel şi am sărit gardul înapoi, cu căcatul în mână. Nu e uşor să sari gardul cu un căcat în mână. Se poate rupe, deforma sau strica iremediabil şi dup-aia ce căcat mai ai? În timp ce săream gardul, trece o maşină în care erau părinţii prietenului care era cu mine şi filma toată povestea, dar am reuşit să dosesc căcatul îndeajuns de repede, aşa că a trebuit doar să explicăm de ce săream gardul dinspre stadion. Apoi am mai mers puţin şi am aruncat căcatul pe uşa de la Electrica. Doar de-aş mai găsi filmarea aia.

Altă dată, când eram şi mai ciutan, gen şcoala generală, chiuleam şi ne-am dus pe plaje, că era destul de soare, iar eu m-am căcat lângă un stavilopod, după care am pus o petardă în căcat şi am aprins-o. Petarda, după cum ne aşteptam, a explodat şi a proiectat un moţ semnificativ direct pe şapca unui coleg.

Publicitate

Altă altă dată m-am căcat în clasă şi am lăsat căcatul sub calorifer, în dreptul băncii în care stătea fata care puţea. M-am gândit că din cauza căldurii, căcatul va puţi şi mai tare. Nimic mai eronat. Căcatul, la căldură, face o crustă deasupra şi nu mai pute deloc. După câteva ore în care am tot aşteptat să observe cineva dacă fata care pute, pute mai tare decât de obicei, m-am plictisit şi am aruncat căcatul pe geam, în maşini. Na găinaţ.

Altă altă altă dată m-am căcat pe jos, am luat căcatul cu o minge de-aia de fotbal la zece mii, care spartă se smochineşte în juma de minge, şi l-am pus în ţâşnitoare. O, ce m-am mai distrat uitându-mă la reacţiile oamenilor.

Cu altă ocazie, m-am căcat într-o pungă de plastic, m-am forţat să vomit peste căcat şi am pus sacoşea sub bradul de Crăciun al pensiunii alăturate. O zi sau două mai târziu, m-am căcat iar într-o pungă, am luat microbuzul Predeal – Sinaia sau invers şi am eliberat căcatul pe culoarul microbuzului, printre oameni, ca să se rostogolească pe acolo la serpentine.


Probabil cea mai spectaculoasă (şi cunoscută) căcare a mea a fost tot la liceu, când am pus un geam pe nişte cărămizi deasupra veceului turcesc, am pus o cameră dedesubt îndreptată în sus, iar eu m-am suit pe pereţii cabinei de veceu şi m-am căcat. A fost mişto.

Odată am încercat să mă cac pe capul unui om leşinat, dar aia nu mai este o poveste atât de amuzantă.

M-am mai căcat prin diverse pişoare, maşini, ghivete şi câte şi mai câte, niciodată în cadă, totuşi, cada nu este un loc în care să te caci, este un loc pentru ţâţe. Nu m-am căcat niciodată de la balcon. M-am căcat şi am aruncat căcatul de la etaj, dar din cauza fricii şi răului de înălţime nu-mi pot împli visul şi scoate curul pe geam, de unde să împing o căcare pe cinste.

În fine, ideea e că toate poveştile cu căcări s-au terminat destul de subit când, într-o dimineaţă, am venit la şcoală şi am găsit caloriferul din baie plin de căcat. Şi ştiam că nu am fost eu. Restul, însă, mă bănuiau exclusiv pe mine. Dar eu ştiam că nu am fost eu. A fost epigonul meu ratat, colegul meu Gogu. La scurt timp după, l-a bătut cineva grav de tot, pentru că i-a furat telefonul, cel mai probabil. Karma.

Ce ţi-e şi cu căcarea asta…

Anterior: România fără număr: skandenberg cu prietenii mei de la Poliţie