Tunsoarea

Suntem încântați să vă oferim o nouă povestire scurtă de-a lui Barry Gifford, unul dintre cei mai tari și mai autentici autori americani care au așternut vreodată cuvinte pe o foaie. Am mai publicat în VICE proză scrisă de el, așa că n-o să vă mai batem mult la cap. Ideea e că dacă vedeți pe o copertă de carte numele lui, citiți-o și n-o să vă pară rău. Povestirea asta scurtă și drăguță face parte din colecția The Roy Stories, care va ieși în luna octombrie la editura Seven Stories Press. E despre un bărbier libidinos pe nume Rocco.

Roy a auzit-o pe mama lui povestindu-i prietenei ei Kay că Rocco bărbierul, care locuia în casa de alături, o molestase chiar pe treptele casei. Kay și mama lui stăteau în sufragerie, iar Roy, care avea nouă ani, era în hol, unde cele două femei nu-l puteau vedea.

„Inițial a fost foarte amabil”, povestea mama lui Roy, „făcea conversație. Apoi deodată, a încercat să mă sărute pe gură. Am întors capul, dar a tot încercat, se împingea în mine și-mi punea mâinile pe sâni. L-am împins cât colo și am țipat: 'Viol!'. I-am zis că e un stăpân de curve, pentru că soția lui, Maria, mi-a povestit că fusese pește în Napoli în timpul războiului. Probabil și ea a fost tot una dintre fetele lui.”

Kay era, din când în când, prietena unchiului Buck, fratele mamei. Era o femeie fermecătoare, o roșcată care arăta ca Rita Hayworth și purta parfumuri amețitoare. Roy se bucura mereu s-o vadă, pentru că Kay îl săruta și îl îmbrățișa și lui îi plăcea s-o miroasă. Era căsătorită cu un avocat bogat, dar mereu ieșea cu Buck când era în vizită prin Chicago. Odată, Roy îl întrebase pe unchiul lui de ce nu se căsătorise cu Kay și Buck îi răspunsese: „Roy, băiete, sunt unele fete cu care te căsătorești și altele pe care te bucuri să le vezi măritate cu altul, ceea ce nu înseamnă că nu te mai poți întâlni cu ele uneori.”

„O să-i spui lui Rudy?” a întrebat-o Kay pe mama lui Roy.

„Încă mă gândesc. Rudy i-ar rupe picioarele.”

Rudy era tatăl lui Roy. El și cu mama lui Roy divorțaseră pe când Roy avea cinci ani, dar rămăseseră prieteni și mereu vorbeau frumos unul despre celălalt în fața lui Roy. De obicei, când mama avea nevoie de o favoare sau de bani, îl suna pe Rudy.

„Ar merita, porcul,” a spus Kay. „Rudy le-a rupt altora mai mult decât picioarele.”

Roy a ieșit din casă în liniște și a închis cu grijă ușa din față, ca femeile să nu-l poată auzi. În drum spre parc, unde mergea ca să joace baseball, Roy nu s-a putut abține să nu-și imagineze în minte scena în care bărbierul o atacase pe mama lui. N-a vorbit despre asta cu nimeni din parc, dar mai târziu în aceeași după-amiază, după ce jocul s-a terminat, Roy a mers pe bulevardul Ojibway unde se afla frizeria lui Rocco și a privit-o de pe partea cealaltă a străzii.

Era spre sfârșitul lui august și aerul era apăsător. Câțiva stropi de ploaie au căzut în lumina amurgului și vântul a început să bată încetișor. Câinele lui Rocco, un doberman pinscher cu trei picioare pe nume Smoky, era legat cu lanțul, ca de obicei, de un stâlp din fața frizeriei. Circula o poveste cum că Smoky își pierduse piciorul stâng într-o luptă pe viață și pe moarte cu un lup, când Rocco luase câinele cu el într-o excursie de vânătoare prin Michigan sau Wisconsin. Tommy Cunningham i-a spus lui Roy că știa de la băiatul lui Rocco, Amelio, care era cu șase ani mai mare decât Roy și decât Tommy, că Smoky ucisese lupul mușcându-l de gât. Dar înainte de asta, lupul apucase să-i sfâșie piciorul lui Smoky. O altă poveste spunea că Smoky fusese lovit de un autobuz pe bulevardul Ojibway, în timp ce fugărea un copil ca să-l muște. Asta era povestea pe care Roy o credea adevărată, pentru că știa că Smoky încerca să muște orice copil care se apropia de el.

Roy și-a scos din buzunar briceagul Davy Crockett și l-a desfăcut. A traversat strada și a așteptat să nu mai treacă nimeni prin zonă. Într-un moment în care Smoky avea capul lui mare și pătrățos întors ca să-și lingă piciorul care-i lipsea, Roy a țâșnit spre câine și i-a înfipt lama briceagului în ochiul drept. Animalul a urlat și și-a scuturat capul, zvârlind cât colo briceagul, care a zăngănit pe asfalt. Roy l-a înhățat repede și a fugit. N-a așteptat să iasă Rocco și alți oameni ca să vadă de ce urla și schelălăia Smoky.

Când Roy a ajuns acasă, Kay și cu mama lui nu mai erau acolo. A spălat sângele de pe briceag la chiuveta din bucătărie, a șters briceagul cu un prosop de vase, apoi s-a dus în camera lui și l-a ascuns în fundul lăzii cu jucării. Apoi s-a întors în bucătărie și și-a turnat un pahar de lapte cu cacao, a ieșit în curtea din spate și s-a așezat pe treapta cea mai înaltă. Ploaia s-a întețit.

Data viitoare când Roy a trecut pe lângă frizeria lui Rocco, nu l-a mai văzut pe Smoky legat de stâlpul din față. Roy mergea să se tundă la Colegiul Bărbierilor lui Arturo, chiar dacă era mai departe de casă. Băieții care învățau să tundă acolo erau măcelari, dar cereau doar 25 de cenți. Oricum, lui Roy nu-i plăcea deloc să meargă la frizer. Își dorea să nu mai trebuiască să se tundă niciodată.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai vreți ficțiune? Citiți și:

Metamorfuegoza

Despre boală