Lentile şi limite

Lucrările fotografului sud-african Pieter Hugo sunt cunoscute în întreaga lume. Pentru el, fotografiile tip documentar care surprind Africa contemporană sunt „un fel de experiență extatică în care te uiți la imagini și vezi adevărul, chiar dacă nu adevărul unui contabil”. Am vorbit cu el acum ceva vreme despre interacțiunea lui cu recuperatorii nigerieni cunoscuți ca îmblânzitori de hiene, pe care oamenii de la oraș îi consideră vrăjitori. Muzeul de Fotografie de la Haga are o expoziție cu aceste serii de fotografii și alte lucrări de-ale lui din ultimii opt ani. A apărut și o carte cu lucrările din această expoziție intitualtă This Must Be the Place.

VICE:Cum te hotărăști ce subiecte să urmărești?

Pieter Hugo: Mă inspiră mult imaginile pe care le văd în media. The Hyena Men a început de la o fotografie pe care cineva a făcut-o cu telefonul mobil. Era angajat al unei companii de telefonie mobilă din Nigeria și i-a fotografiat pe geamul unei mașini. A postat-o pe internet, cu descrierea: „Așa arată recuperatorii de datorii din Nigeria.” Seriile Nollywood au fost făcute pentru că oriunde mergeam în Africa de Vest, la fiecare hotel, în fiecare bar, oamenii se uitau la acest gen de filme. Pe moment m-a enervat foarte tare chestia asta. Mai târziu a devenit evident că era, de fapt, un subiect uimitor și că merita exploatat.

Sunt foarte interesante portretele cercetașilor liberieni. Poți să-mi spui câte ceva despre ele?

A fost pură întâmplare întâlnirea cu ei, pentru că eram în Liberia cu sarcina de a o fotografia pentru o revistă americană pe Ellen Johnson Sirleaf, primul președinte african de sex feminin. Am terminat ședința foto și am hotărât să stau în Liberia o vreme, așa că beam o bere pe terasa hotelului când au trecut băieții ăștia cercetași. Întâmplător, fiul intermediarului cu care lucram era unul dintre ei. Mi-a explicat că majoritatea băieților erau foști combatanți în războiul civil.

Există în noua ta carte un citat al curatorului de fotografie de la MoMa, John Szarkowski: Un fotograf începător speră să învețe să folosească mijloacele media pentru a descrie adevărul. Călătorul inteligent a învățat că nu există destul film pentru a face asta. În mai multe ocazii ai spus că „fotografia a luat sfârșit.” Poți să-mi spui care sunt pentru tine limitările mijloacelor?

Hm. Grea întrebare. Cred că e important de știut că eram beat rangă când am făcut acea afirmație.

E interesant să te confrunți cu o astfel de chestiune ca fotograf.

La un moment dat, după ce exersezi o vreme, devii conștient de intențiile tale idealiste de la început și rezultatele muncii tale după ce e publicată. Intențiile tale diferă de modul în care lucrările tale sunt interpretate de publicul larg. Cred că la asta se reduce totul. În același timp, în paralel cu asta, mereu mi-a fost foarte greu să iau fotografia în serios ca formă de artă. Cu orice fel de mijloace lucrezi, la un moment dat îți dai seama de limitele lor. Mie mi-a fost greu să realizez că fotografia poate descrie doar suprafața lucrurilor. E simbolică. Nu poate face mai mult de atât. Adevărata ei seducție e legătura cu realitatea. Încă e considerată un pseudo-document. E ceva ce literatura a descoperit acum mulți ani, iar fotografia abia recent.

Ai absolvit liceul în 1994, anul în care au avut loc primele alegeri democrate în Africa de Sud. În ce fel ți-a influențat asta munca?

Am crescut în clasa de mijloc, cu sentimente destul de liberale, dar pentru mine a fost dintotdeauna foarte evident că societatea în care am crescut nu era ideală și trebuia să se schimbe. De când eram mic se vedea că e o societate în tranziție – n-avea cum să funcționeze dacă continua așa. Munca mea e strâns legată de copilăria petrecută în Africa de Sud. E foarte greu să le separ. Oricât mi-ar plăcea să cred că se bazează pe prerogative personale, e totuși legată de topografia locului în care am crescut. E un loc problematic. Mereu te întrebi unde ți-e locul și dacă ar trebui să te integrezi, dacă merită efortul să faci asta. Cred că la început fotografia mi-a oferit o scuză să mă implic în chestia asta. Și cred că asta înseamnă să faci fotografie bună. Să te implici în lumea în care trăiești.

Cum lucrau fotografii înainte? Aveau o misiune diferită de cei de azi?

Nu e complet diferită. Până de curând, în Africa de Sud nu exista ideea de a colecționa fotografie.

Am văzut că fotografiile tale fac referire la videoclipul lui Beyonce, dar am observat în lucrările tale influențe de la Ed Kashi și limbajul vizual al multor fotografi. Nu e nimic nou să împrumuți, dar e puțin iritant să folosești lucrările într-un scop comercial și glossy. E un omagiu? O apropriere?

Sincer, nu m-am gândit prea mult la asta. O parte din mine crede că o idee originală e ca păcatul originar. S-a întâmplat cu mult înainte să te naști tu. Datorez multe multor oameni. Cred că dacă recunoști asta într-un fel sau altul, e ok.

Atât timp cât nu ești Richard Prince.

[Râde] Exact. Mai mult m-am distrat cu chestia cu Beyonce, dar când am văzut oamenii cu hiene în videoclipul lui Nick Cave, m-am enervat destul de tare, pentru că mi-ar fi plăcut să fac eu videoclipul ăla. Dintotdeauna am fost fan Nick Cave.

Corectează-mă dacă greșesc. Mi s-a părut că seria Nollywood are elemente de comedie.

Mulți au ratat tocmai elementele astea. Am fost un fel de Tarantino. Mi-ar plăcea ca mai multă lume să observe asta. Dar ce e interesant e că au apărut multe reacții la lucrările acelea. Reacții puternice. Unul dintre autorii nigerieni care a lucrat cu mine la Nollywood a primit amenințări din cauză că a colaborat cu mine. A fost numit trădător de rasă! E destul de înspăimântător când academicienii le dictează artiștilor cum să fie corecți politic și ce reguli de comportament să urmeze. Ar trebui să începem să facem lucrări lipsite de onestitate, ar deveni didactice și propagandiste. Mă tulbură chestia asta. E foarte problematică. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama de ce mă afectează atât de profund. Chiar m-a supărat. Nu asta intenționam.

Care e reacția unui nigerian când vede imaginile, față de un european sau american?

Depinde. Dacă vrei să privești seria Nollywood ca pe un itinerariu în industria filmului nigerian, bineînțeles că nu e corectă. Dar dacă o privești ca pe interpretarea fenomenului de către o persoană creativă, atunci ar trebui să critici lucrarea din acest punct de vedere. Atunci poți spune: Sunt fotografii plictisitoare în care toate personajele sunt plasate în centru. Bineînțeles că nu sunt antropolog. Nu asta e preocuparea mea. Și bineînțeles că la un alt nivel sunt total condescendente. În Nigeria ai de-a face cu a treia cea mai mare industrie de film din lume. Majoritatea oamenilor citesc ziarele zilnic. Cumva mi se pare că cel care critică imaginile din acest punct de vedere e cel rasist și lipsit de respect. E foarte periculos să folosești cuvântul rasism pentru a critica pe cineva, dacă persoana nu a declarat acest lucru în mod deschis. Nu e un cuvânt peste care se poate trece ușor și pe care îl poți arunca în toate părțile.

Crezi că e responsabilitatea ta ca fotograf să oferi interpretarea fotografiilor?

Ca artist nu e responsabilitatea mea să le spun oamenilor cum ar trebui să perceapă sau să nu perceapă Africa. În primul rând, nu mă interesează Africa în special, pur și simplu lucrez acolo și a devenit o extensie a lumii în care trăiesc. Mi se pare periculos să o izolezi de restul lumii. Nu e ok să o vezi ca pe ceva diferit de restul lumii, pentru că perpetuezi noțiunea de „altă lume” care e deja foarte răspândită.

Pieter Hugo – This Must Be The Placecu eseuri de T.J. Demos and Aaron Schumann a fost publicată la Prestel. 

Traducere: Oana Maria Zaharia