Printre dărâmăturile palatului abandonat din Kabul

FYI.

This story is over 5 years old.

Călătorii

Printre dărâmăturile palatului abandonat din Kabul

M-am plimbat printr-un palat distrus din Afganistan care simboliza modernizarea ţării.
06 Februarie 2014, 12:00pm

„Îmi pare tare rău,” mi-a zis traducătorul meu, domnul Mobin, în timp ce dădea încet din cap, „dar dacă nu ești musulman, vei arde în flăcările iadului pentru totdeauna. Am plâns de multe ori noaptea din cauza asta.”

L-am ascultat pe Mobin, în timp ce mă holbam la Kabul pe fereastră cu tot ce-l reprezintă: burqa, turbane, minarete, carne pusă la uscat, păsări ținute în colivii și fierari la forjărie. Am trecut greu peste haos și asta doar din cauza talentului taximetristului nostru la viteză. Ne îndreptam spre Palatul Darul Aman. Structura neoclasică plutea ca un miraj în vârf de deal, la periferia orașului. Cu un nume care înseamnă „Casa Păcii”, Darul Aman a fost distrus aproape în întregime de obuze în ultimii 30 de ani de război.

„Studiază Coranul, fratele meu,” m-a îndemnat Mobin, „și-ți voi fi ghid în paradis!”

„Cum e paradisul?” l-am întrebat.

„În paradis sunt fructe, ca cele de pe pământ, dar mult mai gustoase. Iar Dumnezeu îți dă femei frumoase și care nu se ceartă niciodată cu tine. Și fiecare primește o clădire făcută din lucruri prețioase ca diamantele, smaraldele și pietre semiprețioase.”

Mobin parcă descria Palatul Darul Aman extravagant din vremurile sale de glorie, care încerca să atingă perfecțiunea raiului. Construit la începutul anilor 1920 de către regale Amanullah Khan, palatul fusese conceput ca simbol al modernizării Afganistanului. Ideea n-a durat mult. Regele a fost dat de la putere de fanatici religioși la sfârșitul deceniului, iar toate reformele sale liberale au fost anulate.

În următorii ani, Darul Aman a fost folosit ca școală medicală, apoi ca depozit de stafide, tabără de refugiați și ca sediu pentru diferite ministere, până când războiul civil din Afganistan i-a dat o poziționare strategică importantă. Pe post de fortăreață improvizată, a tot fost cucerit și recucerit de mai multe ori de către forţele care se luptau.

Acum o unitate mică din Armata Națională Afgană ocupă Darul Aman. Ne-am oprit până la gardul din sârmă ghimpată care înconjura palatul, am ieșit repede și am închis ușile. Soldații se odihneau sub o terasă în timp ce beau ceai, iar armele lor de luptă se sprijineau de coloane. Am zâmbit și am făcut cu mâna nonșalant. Ne-au făcut și ei cu mâna.

La sugestia lui Mobin, le-am adus un cadou. Bărbații aveau nevoie de o minge de volei. Cu mâna pe inimă, le-am dat una. Abdil, comandantul unității, a zâmbit larg din spatele ochelarilor săi, care încă mai aveau un abțibild Ray-Ban pe  o lentilă. „Foarte bine,” a zis el, în timp ce ne făcea cu mâna.

Am intrat printr-o gaură făcută de un obuz în clădire, ca să ne obișnuim ochii cu întunericul înainte să mergem mai departe. Prin moloz găseai piese de artilerie neexplodate, iar ăsta era și unul dintre motivele pentru care cei din Armata Națională Afgană locuiau în cazărmi diferite afară.

Pereții erau acoperiți de graffiti cu versete din Coran, numele camarazilor morți şi o maimuță care fuma o țigară. În camera ovală, care se voia la un moment dat sala parlamentului afgan, cineva a desenat un tanc din turela căruia ieșea o mână ridicată. Era numit, „Tancul Bate Palma.” În altă cameră cineva a scris, „Cât timp există luptă, noi vom fi credincioși.” Altcineva  a venit cu o abordare diferită, „Vei lupta atât timp cât ești plătit.”

Am urcat pe niște scări circulare, în timp ce Mobin și-a rezumat predica. „Fratele meu,” mi-a zis, „Coranul spune că într-o zi soarele va muri. Am văzut pe internet că e adevărat. Într-o zi soarele își va termina energia. Cum putea Mohamed să știe asta? Doar Dumnezeu putea să știe.” Cuvintele lui răsunau în clădire.

Am văzut siluete întunecate pe hol: un tânăr căra o valiză, un tip bărbos și în vârstă ținea de mână un copil, iar la final i-am zărit pe comandantul Abdil și sluga sa slinoasă, Abdul, care veneau să ne verifice.

După ce ne-au cerut să stăm la poze, cei doi soldați ne-au făcut semne să-i urmăm. I-am urmărit pe o scară care ținea două etaje și care ne-a dus pe acoperiș. Metalul fusese îndoit, iar pilonii de susținere au fost afectați de forța exploziei. Abdil și Abdul au început să se cațere fără să mai stea pe gânduri. I-am urmărit de aproape. Mobin a dat din cap și a rămas în urmă.

„E periculos,” ne-a atenționat el.

„Insha'Allah,” i-am răspuns, cu o frază pe care o rostea uneori. Orice se întâmplă e decizia lui Dumnezeu.

De pe acoperiș, tot Kabulul se afla la picioarele noastre. Stăteam sub o placă de aluminiu îndoită. Fusese bombardată de atâtea obuze încât arăta ca un cer plin de stele. Am mers la marginea unei găuri largi și ne-am uitat prin cele trei etaje ale palatului la craterul imens făcut direct în pământ. Un focos american a făcut asta într-o luptă împotriva talibanilor, la începutul războiului.

Soldații aveau chef de joacă, zici că erau o versiune afgană de Stan și Bran când se prefăceau, cu râsul lor răgușit, că săreau de pe acoperiș, se împingeau reciproc sau își luau zborul. Abdil și-a dat jos baticul arab de pe cap și l-a pus pe capul lui Abdul ca un șal. „Draga mea!” a strigat el mândru în engleză, în timp ce își punea brațul în jurul bărbatului ca și cum ar mângâia un sân imaginar.

Bărbații au trecut printr-o fereastră și au urcat și mai sus, pe un schelet de fier care cândva a fost o cupolă din sticlă din care n-a mai rămas nimic. În vârf, Abdul a desfăcut mândru steagul afgan pe care l-a purtat în jurul gâtului. Toți îl vedeam cum se unduia în vânt. Apoi, am coborât încet la Mobin cel răbdător.

Când soarele a început să apună, traducătorul meu a început să mă atenționeze vag de răpitori. Așa că ne-a condus pe drumul spre mașină. Când coboram pe scări, am trecut pe lângă un tânăr și o femeie care urcau. Se uitau la pașii lor ezitanți ca și cum voiau să treacă neobservați.

„Cine i-a lăsat să intre?” l-a întrebat Abdul pe superiorul său.

Abdil și-a țuguiat buzele și a scos un sunet puternic de sărut. „Lasă-i să se distreze,” a chicotit el.

Mobin, când a auzit asta, a rămas în urmă până am ajuns umăr lângă umăr. „Ascultă, fratele meu,” mi-a șoptit el cu buzele aproape de urechea mea, „Allah spune că lumea e ca doi copii care se joacă. E un joc. Te rog să crezi ce-ți spun. Lumea următoare nu mai e un joc.”

(Fotografii de Roc Morin)

Cartea nouă a lui Roc, And, a fost publicată recent. Găsești _mai multe informații pe site-ul său. _

Traducere: Dana Alecu