Chestii

Cum m-am lăsat de băut când simțeam că mor

Despre tristețe, alergatul de dimineață și cum nu mă mai îmbăt noaptea târziu în timp ce mă uit la știri.

de Robyn Kanner; translated by Oana Maria Zaharia
11 Ianuarie 2019, 5:00am

Pe la jumătatea lui iulie, copiii încă aprindeau artificii pe stradă într-o seară în care m-am întâlnit cu un prieten într-un bar. Mi-a sugerat să-mi iau un „sad boy special”, un shot de whiskey și o bere neagră. M-a întrebat ce am de gând să fac, cum tocmai renunțasem la jobul de designer de produs. Cu ceva vreme înainte, îmi plăcuse să vorbesc despre muncă. Eram angajată la o companie tehnologică mare, lansasem un startup care făcuse senzație în presă și fusesem recrutată în echipa lui Hillary Clinton la Casa Albă. Toate astea se schimbaseră și, în momentul respectiv, simțeam nevoia să beau.

I-am spus prietenului meu că nu am niciun plan. M-a întrebat dacă aveam gânduri de sinucidere. Cred că înțelesese că eram deprimată, chiar dacă nu știa că îmi distrugeam corpul cu alcool în fiecare zi. I-am zis că nu, nu aveam de gând să mă omor. Voiam doar să beau și să uit de tot, să nu mă gândesc la nimic. Îl iubesc pe prietenul ăsta al meu, dar în momentul ăla nu suportam să vorbesc despre cum mă simt. În plus, totul era în regulă.

Pe bune, era cumva adevărat – îmi plăteam chiria la timp. Nu dormeam noaptea, dar asta era ok. Dimineața mă trezeam cu un gust acru în gură de la alcool, dar și asta era ok. Nu mai răspundeam nimănui la mesaje, dar era ok. Eram într-o relație cu o persoană care probabil mă iubea, dar am părăsit-o pentru că nu știu să procesez traumele decât singură – e ok. Totul era ok, atâta timp cât puteam evada din viață prin alcool. O vreme, a fost singurul lucru care m-a ajutat.

În noaptea aceea, am plecat din bar la timp cât să prind World News Now pe ABC. E emisiunea mea preferată de știri. Și taică-miu a avut probleme cu somnul, care s-au intensificat pe măsură ce s-a îmbolnăvit – a murit de scleroză multiplă când aveam 19 ani. Când eram copil, îmi amintesc că dormea de la 9 la 11:30 seara. Apoi, când mama se băga în pat, el se trezea, bea ceva și se uita la televizor. Dimineața, aflam că înregistrase părțile amuzante din World News Now ca să mă uit la ele înainte să plec la școală. Când mă uit la emisiunea asta noaptea târziu, simt că mă conectez cu el. Am mai băut câteva pahare și m-am uitat la toată emisiunea. În bezna nopții, toate reclamele par să fie despre self-help. Mi-am zis că nu am nevoie de ajutor. E doar o vară grea. O să trec prin asta, dar, până atunci, trebuie să iau o pauză de la viață.

World News Now se încheiase și mie tot nu-mi era somn. Aveam nevoie de ceva care să mi-l scoată din minte pe taică-miu, eșecurile profesionale și cele sentimentale. Înainte mergeam la terapie, dar nu m-am mai dus pentru că eram mereu beată. Prefer să îmi rezolv problemele dureroase singură, așa că mi-am făcut obiceiul să sun la mai multe linii telefonice de criză, ca să vorbesc mereu cu altă persoană. Nu voiam să creadă cineva că am o problemă serioasă cu alcoolul.

În noaptea aceea, mi-a răspuns o femeie din Georgia. Am folosit un nume fals și i-am zis că am nevoie să vorbesc cu cineva ca să n-o iau razna. Timp de douăzeci de minute, mi-a povestit despre cei doi băieți ai ei, despre fostul ei soț și despre planurile ei de weekend. La piață erau fructe proaspete de grădină pe care abia aștepta să pună mâna. M-a relaxat să mă concentrez pe viața ei și am adormit în timp ce o ascultam.

În dimineața de după apel, am hotărât să nu mai beau.

În loc să îmi văd de mahmureala mea, mi-am dat seama că eram preocupată de femeia din Georgia. După ce a vorbit cu mine, probabil s-a dus acasă la copiii ei. Le-a pregătit micul dejun. Rutina ei e importantă, știe mereu ce are de făcut. Mi-a plăcut cum suna asta – mult mai bine decât conversația cu final deschis pe care o avusesem cu amicul meu în bar. Singura mea preocupare constantă era să mă fac praf.



În prima zi fără alcool, am stat acasă și am jucat jocuri video cu draperiile trase. Nici măcar nu-mi plac jocurile video, dar aveam nevoie de ceva să îmi distragă mintea de la probleme. Când s-a făcut întuneric afară, am ieșit la o plimbare și m-am scufundat în gânduri. Gânduri inutile, mă gândeam la stele, la luminile orașului, orice care să mă facă să uit că alcoolul îmi distrusese viața.

A doua zi de dimineață am ieșit la alergat. Când eram adolescentă, îmi plăcea mult să alerg, era ca un drog, îmi limpezea mintea. Trecuse ceva vreme de atunci. Am alergat până m-a scârbit ideea de alcool, apoi am mai alergat o tură. Era devreme și cartierul Brooklyn se trezea încet. Un bărbat își uda florile, troleul scârțâia, o femeie în rochie înflorată bea cafea în curte. Am observat calmul în detaliile dimineții - cum se trăia viața în cartier. Pe parcursul zilei, am răspuns la mesaje vechi. Nimeni n-a înțeles pentru ce îmi ceream scuze. Am băut, unul câte unul, vreo șase litri de apă.

În timpul acestor prime alergări, am început să înțeleg cum ajunsesem în situația asta groaznică. Fiecare pahar era rezultatul unui resentiment însoțit de frica din care izvora: am resentimente față de tata pentru că mă tem că într-o zi o să mor și eu de scleroză multiplă. Mă tem că n-a apucat niciodată să mă învețe lucruri pe care trebuia să le știu. Mă tem că mereu o să resping oamenii când viața devine grea, așa cum făcea și el. Am resentimente față de jobul meu în design pentru că mă tem că nu are un impact important asupra lumii, că aș putea face ceva mai bun. Acum, trează fiind, sunt în contact cu emoțiile mele tot timpul. Toate părțile mele proaste îmi sunt clare, iar rușinea îmi provoacă grimase de frustrare, dar știu că îmi datorez asta, să continui să merg înainte. Mă țin cu dinții de alergat și de întâlnirile cu Alcoolicii Anonimi.

La început, mă îngrozea ideea de AA. Mi se părea că sunt pentru oamenii cu probleme reale, nu pentru mine, o persoană care fusese recrutată în echipa de la Casa Albă. I-am scris unei prietene toate anxietățile mele înainte de prima întâlnire AA. Nu vreau să fac conversație de complezență. O să bem toți apă sau ce? O să fie o mare pancartă de bun venit la AA? Dacă mă recunoaște cineva de pe Twitter. Mor, e groaznic. Obișnuită cu astfel de drame, mi-a răspuns doar: „Idk, iubito, e ok”.

Și chiar a fost. Am cunoscut un grup de persoane cu vârste între douăzeci și treizeci de ani care voiau să se lase de băut. Mi-am luat drept consilier o tipă care venise târziu la întâlnire și doar pentru că era aproape de apartamentul unei persoane cu care făcuse sex. Mi s-a părut perfectă pentru mine.

De câte ori îmi sun consiliera, îmi dă același sfat. „Dă-i dracu' pe ăia care te-au rănit. Sunt idioți. Singurul lucru important e să nu bei.” I-am zis în glumă că mi-ar fi mai ușor să rămân trează dacă aș bea un pahar, dar nu m-a slăbit deloc. „Dacă vrei să bei, bea. N-o să te opresc. Dacă vrei să fii bine, atunci nu bea. E vorba de viața ta.” Mereu mi-a plăcut iubirea dură. N-am băut.

Era miezul nopții în a noua zi fără alcool, iar eu eram singură pe canapea cu o găleată de înghețată în brațe și mă uitam la filmul despre viața lui Amy Winehouse. Sună trist, dar nu era deloc așa. Momentul petrecut cu o ființă dragă care n-a reușit să scape de dependențe mi-a amintit de importanța vieții. M-am gândit să mai stau trează să mă uit la World News Now și să am iar gânduri poetice despre tata, dar am hotărât să mă culc.

Când m-am trezit, mi-am pus adidașii ca să sărbătoresc a zecea zi de viață nouă. Era mai frig decât în prima zi când mă apucasem de alergat. Alergatul devenise un înlocuitor perfect pentru alcool – nu aveam spațiu să mă gândesc la supărare, muncă sau relații când alergam. Mă puteam concentra doar pe respirație. Mă simțeam capabilă de orice în momentele alea. Eram hotărâtă să scap definitiv de dependență.

În ziua aceea, mi-am sunat consiliera ca să mă laud ce bine mă simt. Mi-a apreciat entuziasmul, dar mi-a reamintit că sunt o alcoolică cu o boală incurabilă. Euforia a pălit când am început să-i spun toate secretele mele – cum țineam capul în jos când eram mahmură ca să evit contactul vizual, cum îmi e dor să-mi torn whiskey pe gât în nopțile reci și cât de teamă îmi e să nu mă apuc din nou de băut. A urmat un moment de liniște. M-a înțeles. Mi-a zis că și ei îi e dor să bea vin din pahare cu picior lung la cinele cu prietenii și că toți foștii alcoolici se tem că o să se apuce din nou de băut. A fost un moment de blândețe și iertare care m-a ajutat mult.

În dimineața friguroasă de decembrie în care am făcut ultima alergare pe 2018, copiii se jucau în stradă. În ziua aceea m-a vizitat tata. Înainte să beau vreun strop de alcool, eram un copil căruia îi plăcea să petreacă timp cu tatăl lui. A plecat dintre noi demult, dar relația noastră continuă să evolueze. Îl simt puternic acum și îi cer ajutorul. M-am apucat de băut și ca să evit tristețea cauzată de moartea lui. Dar acum sunt trează și el mă vizitează ca să-mi dea putere. Dorm mult mai bine, mult mai blând. Prezența lui mă ține trează, în viață și mereu în alergare.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.