Concertul cu o hologramă mi-a arătat că societatea nesătulă de bani nu are nicio limită

Articolul a apărut inițial pe Noisey

Versurile lui Roy Orbison străpung până în adâncul sufletului, evocă umbre de melancolie pe care le credeai îngropate de multă vreme, dar, în punctul în care el a vocalizat prima notă muzicală, audiența a izbucnit într-un cor de chicoteli. O întreagă orchestră, alături de acompaniament vocal, conduși de un dirijor energic, au cântat câteva din melodiile emblematice ale lui Orbison într-o sală de concerte în fața a peste o mie de persoane, majoritatea fiind seniori albi, care au plătit peste de 20 de dolari ca să participe la turneul hologramei Roy Orbison. Și acolo era el, legenda, mort din '88, cântând despre singurătatea și tristețea sa, un om bidimensional care nici măcar nu era o hologramă, ci mai degrabă o proiecție creată printr-un laser puternic, zăngănind din chitara sa bidimensională și cântând despre durerea lui foarte tridimensională.

Să trimiți holograma unui star rock decedat în turneu sună mult mai bizar și distopic decât este de fapt. Nu este un fenomen așa nou. În 1991, Natalie Cole a făcut un duet cu o hologramă a tatălui răposat, Nat „King" Cole, iar, în 2007, Celine Dion a cântat cu un cyber-Elvis.

Hologramele au devenit însă populare mai mult în 2012, când un Tupac digital a cântat cu Snoop Dogg și Dr. Dre la Coachella. La vremea respectivă, colegul meu, Derek Mead, a fost îngrijorat de faptul că ar putea lansa un trend pentru alți rapperi reconfigurați în desene animate digitale, cu piese care se vor degenera/transforma încet în muzică de duzină pentru petreceri în deșert.

O mulțime de critici și-au direcționat mânia asupra practicii, numindu-o „înfiorătoare", rezultatul unei „societăți capitaliste lacome", care se joacă de-a Dumnezeu prin învierea morților pentru un profit rapid. La începutul acestui an, un jurnalist Bloomberg a dezbătut: „Turneele cu holograme sunt doar un exemplu de antreprenori tech care încearcă să elimine moartea".

Acest tip de critică histrionică a concertelor de holograme vine aproape exclusiv de la oameni care nu au fost la un concert cu holograme. Chiar și înainte de a-l vedea cu ochii mei, am avut senzația că mă va distra la maxim un holo-Roy, deoarece am un respect profund pentru mizeriile produse de societatea capitalistă. E 2018, iar eu sunt în Statele Unite ale Americii, dacă nu pot să mi-o ard cu reîncarnările digitale ale idolilor mei defuncți, care mai e rostul să trăiesc în această mecca frumoasă a cultului vedetelor și a consumerismului?

A fost o seară de noiembrie foarte răcoroasă, și din păcate pentru mine, cel mai mare cântăreț al tuturor timpurilor, care a murit cu cinci ani înainte să mă fi născut eu, nu a putut ține gig-ul post-mortem din New York, și-așa că a trebuit să fac o călătorie până la Centrul Tilles din Long Island.

Se pare că și hologramele au artiști în deschidere. Pentru a încălzi publicul, Julian Frampton (fiul lui Peter) a cântat câteva melodii, asigurându-se că se auto-depreciază printre cântece, glumind că și el este doar o hologramă. „Eram la facultate când îl ascultam pe Peter Frampton. Asta a fost acum 30 de ani ", am auzit o remarcă a unui nene din public. Mulțimea a reacționat la Julian Frampton cu o căldură extremă, cum te-ai aștepta de la o mătușă grijulie/senilă care te-a felicitat pentru o mică realizare.

Proiecția lui Orbison nu era deloc Roy Orbison, ci mai degrabă un actor care îi portretiza asemănarea, cu chipul rocker-ului pus pe el în post-producție. Marty Tudor, CEO-ul de la Base Hologram Productions, care a organizat spectacolul, mi-a retezat-o din scurt când mi-am expus părerea cu privire la treaba asta.

„Am lucrat împreună cu un regizor câștigător al premiului Tony, care a pregătit mișcările corpului dublurii, iar apoi am făcut o tona de muncă în CGI”, mi-a spus Tudor la telefon.

Concertul a fost intercalat cu videoclipuri despre viața lui Orbison, deși o mare parte din tragedia personală pe care a suferit-o acesta a fost omisă: prima soție a fost ucisă într-un accident de motocicletă în 1966, iar, trei ani mai târziu, în timp ce era în turneu în Marea Britanie, doi dintre fiii lui au murit după ce casa lor din Tennessee a luat foc.

Sunetele pline de amărăciune ale personalității rock ‘n’ roll din anii ’60 puteau reieși doar din agonia existenței umane și nu e ca și cum dacă beneficiezi de o proiecție a unui CGI aplatizat a lui Roy Orbison, însoțită de o orchestră de oameni reali, violoniști și violonceliști și trei tineri cântăreți de acompaniament, plus o femeie blondă de vârstă mijlocie, care cu stoicism cânta acordurile de chitară, ar schimba asta.

Dacă există vreun muzician răposat ideal pentru concerte cu holograme, acela ar fi Roy Orbison. Se știe cât de mult a suferit de trac și a fost un interpret ciudat și incomod, care purta ochelari de soare întunecați, ca și cum ar fi putut să-și apere chipul de public. Pe când era în viață, Orbison rareori interacționa cu publicul în momentele când nu cânta, așa că atunci când holograma a încercat să interacționeze cu oamenii, mulțumind pentru aplauze după ce terminase de cântat o melodie, stângăcia unei holograme care se comporta ca artistul în carne și oase mi s-a părut potrivită. A fost stânjenitor, ciudat și frumos, la fel ca Roy Orbison însuși.

Până la urmă, nu am nicio concluzie măreață după concertul cu hologramă, cel puțin nimic din care să poți spicui ce înseamnă să sfidezi ordinea naturală a vieții și a morții. Unele lucruri sunt făcute doar pentru distracție, chiar dacă, cel mai probabil, sunt un divertisment ieftin.