Un cal beat m-a făcut să iubesc viața la birou

Într-o dimineață de septembrie din 2017, m-am trezit când mi-a sunat alarma de la iPhone. Nu eram deloc obișnuită cu asta: Stilul de viață de freelancer m-a răsfățat cu o vară înainte, dar tocmai ce primisem primul meu job în corporație. Yay!… Oh, nu. Brusc a trebuit să mă îmbrac adecvat unei ființe umane în afara dormitorului și să mă angajez în nouă ore de atenție concentrată pentru îndeplinirea scopurilor altor persoane. Nu mai puteam să mă trezesc la ce oră voiam și să stau cu bolul cu cereale pe burtă în timp ce răspundeam la e-mailuri.

Am ieșit pe ușă cu laptopul și într-o rochie mișto, dar clasică, după ce am verificat Google Maps ca să mă asigur că ajung cu 15 minute mai devreme (dar, stupid, nu îndeajuns cât să iau micul dejun). Când al șaselea metrou a ajuns în stație am simțit cum treceam de la bucurie la panică pentru că realizam că trebuie să fac treabă – și să o fac bine. Anxietatea mă copleșea mereu în grup – făceam pe dracu în patru să-i mulțumesc pe toți deodată.

Deja cunoscusem toți angajații (am lucrat part-time când s-a lansat compania), dar acum eram fata nouă din biroul imens și nu înțelegeam ce însemna asta despre mine. Când am ajuns acolo, fiecare întrebare care-mi trecea prin minte părea stupidă și minusculă: Trebuie să cer voie ca să merg la prânz? Care ar trebui să fie semnătura mea de la e-mail? Cel mai presant: Oare-și dau seama colegii de anxietatea mea?! Am pregătit fiecare frază în cap înainte să o spun cu voce tare superiorilor – când mă uit în spate, sunt sigură că sunam precum Sophia, robotul.

Nu mă comportam deloc așa în afara muncii, dar nu am vrut să-mi arăt personalitatea sarcastică: Fiind una dintre trei femei de culoare din birou, m-am temut să nu par „prea neagră”, și eram sigur cea mai puțin experimentată academic în comparație cu colegii mei. Așa că mi-am păstrat părerile pentru mine și ochii lipiți de laptop în timpul conversațiilor de grup.

A trecut prima săptămână. Am reușit să-mi termin sarcinile – și să aflu programul pauzelor de prânz – dar mă simțeam la fel de aiurea și în următoarea luni. Pe la finalul celei de-a doua săptămâni, mi-am găsit refugiul într-un cal din desene animate care era deprimat și alcoolic. Biroul meu era poziționat perfect ca să pot să mă uit la BoJack Horseman, un serial animat despre viața unui cal umanoid care încearcă să facă față faptului că perioada lui de glorie ca celebritate a apus.

BoJack se chinuia să se adapteze la noua lui viață, să-și mențină relațiile și să-și exprime sincer emoțiile în timp ce cauta validare. Am recunoscut mici momente din BoJack în interacțiunile pline de anxietate de la locul de muncă (și în același timp mă întrebam de ce aveam atâtea în comun cu un cal narcisist și drogangiu… dar asta era o discuție pentru altă dată).

Mă identificam foarte bine cu Diane Nguyen, o fată din Boston care s-a mutat la „Hollywoo”, locația serialului, în speranța că va deveni o scriitoare faimoasă. În schimb, a devenit coordonatoarea de social media a lui BoJack Horseman, chiar dacă habar nu avea cât de pline de substanță erau „impresiile” sau re-tweet-urile ei de pe contul lui BoJack. Am admirat că-și asumat personalitatea – și că nu a lăsat niciodată ca anxietatea (sau lipsa de aptitudini) să o compleșească.

Încetul cu încetul, am urmărit un episod sau două în primele săptămâni și m-am simțit mai calmă știind că mi-am echilibrat ziua cu BoJack și munca mea. În timp ce lucram și mă uitam la el, am făcut cunoștință cu un personaj cu care rezonam chiar mai mult decât cu Diane: Vincent Adultman, un afacerist carismatic care era format de fapt din trei copii urcați unul peste altul și acoperiți cu un palton ca să imite un adult. Nu prea spunea multe despre jobul lui. Când a fost întrebat de el, a spus: „Am fost la bursă azi; am făcut o afacere”. Părea că înțelege perfect ce înseamnă să fie adult: Cu toții ne prefacem – jocul unora este puțin mai rafinat decât al altora.

Am apelat la Vicent în timp ce programam Instastories și participam la ședințe cu echipa de executivi. Era totul nou pentru mine, așa că m-am inspirat din încrederea lui, chiar și când eram nesigură. Odată, m-am oferit voluntar să fac un contract media cu YouTube – habar nu aveam cum să o fac, dar, cu multă speranță și e-mailuri, am făcut-o.

Din fericire, echipa lui BoJack nu erau singurii mei prieteni de la muncă. La scurt timp după ce am început, nevasta mea de muncă s-a alăturat micii echipe. Era amuzantă, împiedicată și vorbea tare – citea tweeturi odioase la un volum care se auzea pe tot etajul. În ședințe întreba în glumă: „Se vede că ăsta e primul meu job corporatist?!” Mi-a plăcut instant autovalidarea ei și să o am ca parteneră schimba fiecare zi în bine în loc să fie obositoare. Împreună am făcut față la provocări, la bugetele pentru departamentul nostru și am evitat să ne înnebunim managerul. Mă făcea să mă simt mai puțin stresată de faptul că aveam o personalitate vizibilă, cum aveau Diane și Vincent.

Am început să mă deschid. De fiecare dată când mă lua valul, le spuneam colegilor cât de „infernal de postmodern era design-ul” de la The Cheesecake Factory sau ce dracului se întâmpla cu Kanye atunci. M-am simțit destul de confortabil să vorbesc despre progresul meu cu anxietatea odată ce înaintam. Cu fiecare zi mi se relaxau umerii tot mai mult. Ba chiar am cumpărat palo santo pentru biroul nostru comun ca să se simtă ca acasă – la fel ca atunci când BoJack asculta audiobooks motivaționale și a dezvoltat o nouă atitudine asupra vieții.

Deși pozitivitatea lu BoJack s-a estompat cu timpul, a mea rezistat. Cu cât trecea vremea și aveam mai mult de muncă, consumul meu de BoJack Horseman a ajuns la final – nu mai aveam la fel de multă nevoie de el. Biroul poate deveni rapid o gaură lumească când nu ai parte de personalitățile oamenilor din jurul tău – iar aici era inclusă și a mea. Ca să dau un citat din BoJack care m-a ajutat: „Devine mai ușor. Cu fiecare zi devine din ce în ce mai ușor, dar trebuie să o faci zilnic – asta e partea grea. Dar chiar devine mai ușor.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.