Războiul cu ISIS m-a lăsat fără auz

Taximetristul de cincizeci și ceva de ani e parcat în molozul clădirilor distruse de atacurile aeriene ale coaliției internaționale anti-ISIS. „Vorbiți mai tare, vă rog – nu vă aud”, mă imploră cu o grimasă. E șofer pe străzile din Mosul, pe vremuri una dintre fortărețele organizației jihadiste din Irak, și are handicap de auz.

La fel ca el, mii de irakieni și-au pierdut auzul între 2014 și 2017 din cauza bombelor care au căzut peste Mosul pentru a elibera orașul de ISIS (timp în care și-au pierdut viața peste nouă mii de civili). În timp, unii dintre ei își vor recupera parțial auzul; alții vor rămâne cu nervii auditivi distruși pentru totdeauna de sunetele războiului. „Am văzut o grămadă de oameni cărora le curgea sânge din urechi după bombardamente”, își amintește Saif Saadaldean, o asistentă în vârstă de 34 de ani care a lucrat într-o clinică de urgențe improvizată în timpul eliberării orașului Mosul. „Nu aveam medicamentele necesare, așa că le puneam vată în urechi și atât.”

Acest handicap, numit de comunitatea medicală „surditate de război” și recunoscut în Franța drept o dizabilitate de război, e cauzat de explozii violente și înrăutățit de prezența artileriei și a atacurilor aeriene. De la nouăzeci de decibeli în sus, urechea umană și, mai ales, nervul auditiv, pot fi afectate pe termen scurt sau lung, a explicat un doctor de la spitalul de urgențe din Mosul, care a cerut să rămână anonim din cauza delicateții subiectului în Irak după alungarea ISIS.

În Irak și Siria au avut loc peste 14 de mii de atacuri aeriene dirijate de coaliția americană din 2014 până azi, conform organizației independente de monitorizare Airwars, dar nu se cunosc efectele pe termen lung ale atacurilor asupra populației. Armata Franceză a accentuat într-un comunicat de presă din octombrie 2017 cât de important este să nu existe daune colaterale care să afecteze populația sau școlile și spitalele.

Cu o expresie mândră pe față, lângă moscheea din cartier, Abdulwahab Saleh Hamid schimbă câteva vorbe cu prietenii lui. E îmbrăcat într-o dishdasha albă, uniforma tradițională a bărbaților irakieni. „Cine m-a surzit?” întreabă cu vocea tremurând de mânie.

„Războiul, c-o fi ISIS, c-o fi armata irakiană sau coaliția – războiul ți-a făcut asta”, îi răspunde trist un prieten.

La 57 de ani, Hamid și-a pierdut 60% din auz după ce i-a fost bombardată casa, atac în timpul căruia i-au murit doi membri ai familiei. „Am auzit un pssshhh din ureche și gata, s-a rupt parțial nervul auditiv”, a zis el strigând, ca să se audă.

„Războiului nu-i pasă că ești sărac sau bogat. Toți oamenii sunt la fel când îi lovește bomba”, a spus doctorul. Mi-a zis că aproximativ zece procente dintre pacienții lui suferă de surditate de război. Câți au fost afectați în total? Nu știe. „Nu avem statistici foarte exacte în Irak. Sunt multe cazuri de care nu știm”, a zis el. Mulți pacienți care nu-și permit să meargă la un spital public sau privat nici nu vin să-și trateze surditatea.

Autoritățile irakiene nu oferă nicio soluție potențială pentru victime. „Am trecut prin toți pașii necesari ca să primesc compensație financiară”, a zis Hamid, care s-a întâlnit cu mai multe organizații umanitare și guvernamentale în Bagdad, capitala administrativă a Irakului, ca să-și prezinte cazul. „Sunt un bărbat educat, am studiat Dreptul și nu mai aud nimic. Cum o fi viața pentru irakienii needucați? Ei chiar nu primesc niciun fel de atenție.”

În iulie 2017, în săptămânile de după căderea grupării ISIS, 20 de pacienți au venit la spitalul general din Mosul ca să își trateze surditatea de război. Departamentul de chirurgie cervico-facială e aglomerat până astăzi. „Tratăm zeci de mii de astfel de cazuri în Mosul”, mi-a zis Jamal Naser, doctor specializat în probleme de auz. VICE a contactat un reprezentant al Ministerului Sănătății din Mosul, dar acesta a refuzat să comenteze, pe motiv că „e un subiect sensibil și nu poate da informații pe această temă”.

Joi, 11 octombrie, personalul medical specializat în probleme de auz își face drum spre camera de consultații a spitalului general din Mosul, care e deschis șase zile pe săptămână de la 8:30 până la 1:00 după-masa. Pe holuri, pacienții așteaptă la rând să fie consultați. În afară de un grup de copii care se joacă gălăgios, toate fețele sunt triste și întunecate, fără umbră de zâmbet.

Printre cei prezenți se numără și Sabah Shehab Ahmed, de 50 de ani, care locuia lângă o fabrică de textile, bombardată în martie 2017. „Pe fabrică au căzut zece bombe, iar urechile mele au făcut implozie de la forța exploziilor”, mi-a povestit el. Un bărbat modest, Ahmed a cheltuit peste 17 dolari – echivalentul a două zile de muncă – pentru audiometrie tonală și niște medicamente. „Războiul m-a ucis când mi-am pierdut auzul”, a zis el.

Îmbrăcat în halatul alb, doctorul Naser a explicat că, în cel mai bun caz, acești pacienți suferă de o perforație a timpanului, care nu se vindecă de la sine, iar, în cel mai rău caz, e vorba de daune severe ale nervului auditiv. „Nervii nu pot fi reparați. Dacă s-au distrus, distruși rămân”, a zis el. Singura soluție ar fi un aparat auditiv, dar spitalul nu are fonduri pentru așa ceva.

„Tot ce putem face e să examinăm pacienții să vedem care e nivelul lor de auz; nu le putem oferi tratamente sau dispozitive auditive”, a explicat Saadallah Abdulziz Khuder, șeful spitalului general din Mosul. „Oamenii cu bani și le pot cumpăra din magazinele de specialitate.”

Aqeel Qais Saadaldean nu știe dacă are nervul auditiv distrus sau nu; familia lui e prea săracă să-și permită un tratament medical de calitate. Băiatul de 13 ani și-a pierdut o bună parte din auz în luna mai 2017, când cartierul lui a fost bombardat. „Am simțit o durere intensă în ureche, dar prioritatea mea era să rămân în viață”, își amintește el.

„Copiii care au surzit în război vor fi izolați pe plan social și nu vor putea comunica cu prietenii. Viețile lor vor fi afectate pentru totdeauna”, mi-a explicat doctorul anonim de la spital.

Saadaldean stă lângă mama lui și i se citește suferința pe față. Deși familia lui vorbește tare, ca să-i înțeleagă, tot nu îi aude bine. „Mă simt inconfortabil. Alți copii râd de handicapul meu și-mi spun băiatul fără urechi.” Ca să-l ajute pe Saadaldean, unchiul lui i-a dat un dispozitiv auditiv, cumpărat de la farmacie cu 35 de dolari. Dar dispozitivul era de proastă calitate; scotea un bâzâit constant și până la urmă, Saadaldean a renunțat la el.

Cum familia lui abia reușește să mănânce cu un venit de 115 dolari pe lună, băiatul nu are banii necesari să meargă la un doctor privat. „Iar spitalul public nu oferă tratament sau medicamente, ci doar o amărâtă de consultație”, se plânge mama lui Saadaldean. În timp ce așteaptă un miracol, Saadaldean visează să devină, într-o bună zi, doctor, ca să poată ajuta țara să se pună pe picioare – fizic și psihic – în era post-ISIS.

Articolul a apărut inițial pe VICE FR.