Educatie

Am mers cu Erasmus în Turcia și m-am lovit de corupții lui Erdogan

După ce m-am întors în România, facultatea privată în care studiasem în Istanbul a fost închisă definitiv de regimul Erdoğan, ca urmare a puciului eșuat din 2016.
17.12.18
panorama Topkapi Saray
Autoarea într-o vizită la Palatul Topkapî, fosta reședință a sultanilor otomani.

Când eram în anul doi de facultate, am plecat cu bursă Erasmus în Istanbul. Pentru orice student la Facultatea de Istorie, care studiază cap-coadă istoria lumii, să mergi un semestru într-o țară ca Turcia (fost imperiu care s-a destrămat ieri-alaltăieri) este o adevărată mină de aur. Bine, trebuie să ai și o mică pasiune pentru studiul lumii islamice, a Orientului, a tradițiilor și culturii lor sau a Constantinopolului creștin. Sunt o iubitoare de istorie în esență, deci pentru mine a fost o bucurie.

Publicitate

În fine, am ajuns în Istanbul (nu-ți mai spun că am fost la un pas să ajung în Izmir) pentru că o colegă a luat cu 0,5 mai mult decât mine la testul de limba engleză și a fost repartizată în Gdansk, Polonia. În locul meu, normal. Amuzant e că respectiva a renunțat la loc după ce eu rezolvasem toate formalitățile cu turcii – adio, Polonia! La fel de hazliu e că am dat test la engleză ca să ajung într-o țară aproape în exclusivitate nevorbitoare de engleză. Râsu’-plânsu’.

Primele impresii

moschee

Moscheea Ortaköy.

Toate bune și frumoase. Merg în Istanbul cu mașina alor mei, să pot lua mai multe lucruri cu mine. Mă instalez în căminul privat ultra-scump (925 lire turcești/lună, adică 152 de euro la cursul de azi), într-un apartament cu încă trei fete. Eram fericită că aveam cămăruța mea și nu trebuia să mă forțez să fiu „de gașcă”. Inițial, am încercat să mă cazez la căminul facultății la care mergeam, pentru că era în campusul oficial și era mai ieftin. Dar ușa de la intrare se încuia zilnic la ora zece seara. Nu, mersi.

primele-asezari-din-zona-cappadociei

Primele așezări din Cappadocia.

Deși-mi plăcea să spun că locuiesc în Istanbul, eram mai aproape de Bulgaria decât de Moscheea Albastră. Cartierul meu era la 50 de stații de centrul turistic al orașului. 50 de stații de autobuz, metrobus - un soi de metrou pe la suprafață, cu bandă proprie - și tramvai, adică două ore de mers, doar dus. O plăcere. Eram epuizată după fiecare excursie prin centru. Dar mă gândesc că atât fac azi și prin București cu mașina, de la nord la sud, și mă simt mai bine.

Cum a fost viața academică

sala-de-clasa

Cam așa arată sala unei facultăți private din Turcia.

Primul curs de istorie modernă a Turciei l-am avut într-o zi ploioasă de februarie. La sfârșitul zilei, am ajuns în cămin și am plâns. De ce? Un motiv ar fi că m-au uimit luxul facultății, politețea tuturor și prizele încorporate în absolut fiecare bancă. Un alt motiv și cel mai important pentru mine: nu vorbea nimeni engleză. După curs, panicată că voi pica toate examenele, m-am dus la profesoară și m-am prezentat drept unicul-student-Erasmus-de-la-curs-și-trebuie-să-vorbească-engleză. S-au liniștit apele și d-atunci au început prelegerile în sfânta engleză, dar (cu binecuvântarea mea) mai trecea din când în când pe turcă. Să înțeleagă și studenții turci toată informația.

Nivelul de studiu nu m-a dat pe spate. Am ales special cursuri de relații internaționale, de istorie SUA, de studiu al genului în istoria Turciei – rolul femeii, al bărbatului în diverse ipostaze sociale, de istorie modernă a Turciei și de limbă turcă. Voiam să văd viziunea academică asupra acestor subiecte, să văd cum se poziționează în discuții oamenii de cultură turci, care sunt argumentele și părerile lor.

festival-international

Poză de la un festival din incinta facultății.

Din păcate, nu am avut parte de dezbateri, de discuții interactive. Majoritatea cursurilor și seminariilor erau prelegeri sau discuții pe text, ca-n România. Am avut și profesori foarte bine pregătiți, dar și unii puși pe glume și mai ușor cu studiul. Cu mare regret recunosc că în turcă am învățat maximum să număr, să mă prezint și să comand la restaurant. Totuși, aceste cunoștințe de bază m-au ajutat să supraviețuiesc mai mult decât ai crede.

Cum e să trăiești timp de șase luni într-o țară musulmană

aya-sofia

Autoarea în față la Hagia Sophia

Când îmi pierdeam nopțile pe Internet sau învățând, mă culcam când începea prima rugăciune. Tot orașul adormit vibra pe adhan - chemarea la rugăciune în religia islamică. Îmi plăcea tare mult. De cinci ori pe zi se auzea această chemare care, dincolo de semnificația ei religioasă, mi se părea că disciplinează cumva acest oraș nebun de 18 milioane de locuitori.

Am încercat pe cât posibil să respect tradițiile, cultura și, în general, pe toți oamenii de altă religie și de altă naționalitate. Din acest punct de vedere, o experiență Erasmus este minunată pentru a lega prietenii cu oameni foarte diferiți, prin ochii cărora cunoști lucruri noi și îți îmbunătățești engleza. Dar cel mai important lucru, dacă păstrezi legătura cu ei, ai cazare gratuit în atâtea locuri din lume.

Publicitate

Amicii mei m-au ajutat în momente dificile, când îmi era dor de casă sau când rămâneam în pană cu banii. Am vizitat orașul împreună, am mers în excursii în Cappadocia și Izmir, am fumat narghilea, ne-am bucurat de mâncarea turcească delicioasă. Fără ei, viața mea în Istanbul nu ar fi fost la fel.

faimosul-pod

Pod peste strâmtoarea Bosfor.

N-am zis nimic de colegele de apartament. Am locuit cu două turcoaice născute în Germania și cu o mexicancă. Cu cea din urmă am legat o prietenie frumoasă și aș fi făcut-o și cu turcoaicele, dacă nu mă trezeam șase zile din șapte cu muzica la maximum și nu-mi îmbâcseau plămânii cu fum de țigară. Sunt convinsă că mă înjurau pe turco-germana lor în timp ce eu le apostrofam românește. Dar ne-am suportat și ajutat cât s-a putut. Mai mult ele pe mine, după cum vei vedea în capitolul următor.

Coșmarul birocratic din Turcia mi-a arătat că întotdeauna există „mai rău ca la noi”

istanbul

Pe străzile Istanbulului.

Dacă nu știai, Turcia este o țară din afara Uniunii Europene, deci nu acceptă asigurările sau cardurile europene de sănătate. Sau aproape orice alt act aflat în vigoare în acest spațiu minunat în care trecem granița cu buletinul, suntem cetățeni și avem drepturi.

Birocrația turcă a fost o trezire brutală la realitate. Cum stăteam mai mult de două luni în Turcia, aveam nevoie de un permis de ședere pe care doar poliția turcă îl emitea. M-am programat pe site-ul poliției pentru trei aprilie (nu voi uita niciodată ziua aia), am scos toate documentele la imprimantă și m-am dus cu speranța că voi rezolva totul atunci. Nu știam că acest coșmar al permisului de ședere se va prelungi până în iunie, cu o săptămână înainte să plec acasă.

La secția de poliție nu vorbea nimeni engleză. Am încercat să explic ce vreau. Nimic. A doua oară, colegele de apartament mi-au scris pe o hârtie, în limba turcă, ce doresc eu de la acei agenți de poliție. Am înaintat un pas. Pasul doi a fost că mi-au cerut asigurare de sănătate turcească. „Nu! Am din România. E valabilă și aici!", le-am zis eu cu naivitate. „Nț, nu e valabilă", mi-a răspuns polițistul. Mi-a dat adresa unei case de asigurări, unde am spart șapte sute de lire turcești. Aproape cât chiria mea pe o lună.

Apoi, mi-au trebuit zece drumuri la poliție ca să obțin permisul de ședere. Agenții de pază înarmați cu mitraliere - care, de regulă, controlau pe toată lumea - m-au lăsat să trec „la liber", că deja mă știau foarte bine. Până la urmă, am reușit. Am făcut acest lucru 90% prin limbajul semnelor și cu un bilețel scris în limba turcă. Încă nu concep cum s-a putut întâmpla acest lucru. Și, trei ani mai târziu, încă am acel permis. Nu-l voi arunca vreodată.

Publicitate

Dar stai, asta nu e tot. Al 11-lea drum făcut la poliție s-a datorat unui coleg din Coreea de Sud care mi-a zis că pot lua 350 lire înapoi de la casa de asigurări, pentru că polițistul respectiv mă pusese să plătesc pentru un an întreg, nu pentru șase luni, cât locuiam eu în Turcia. De data asta l-am luat cu mine pe un amic vorbitor de turcă, să se certe el pentru mine. Obosisem. Poliția m-a trimis la casa de asigurări. Casa de asigurări m-a trimis înapoi la poliție. Iar ultimul drum a fost la casa de asigurări, unde am descoperit stupefiată că patronul ei era chiar polițistul care îmi chinuise zilele din aprilie până în iunie. Și care făcea bani buni din asemenea situații.

poza-de-grup-cu-ceilalti-studenti-erasmus

În ziua aia m-au bătut balerinii până la sânge. Dar după ce treaba a fost gata, am intrat cu prietenul meu în cel mai bun magazin de baclavale și am mâncat până ni s-a făcut rău. Aveam 350 de lire în plus în portofel și un gust amar.

Cu ce am rămas din experiența asta și cum s-a schimbat Turcia de când am plecat

erdogan

Fața zbirului care a închis facultatea în care am studiat timp de șase lui. Fotografie via contul de Facebook al lui Erdogan

În ciuda coșmarului birocratic, să plec cu Erasmus a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în facultate. Cu ce m-am întors din Turcia? Tot cu mașina, în primul rând. În al doilea rând, cu cinci kilograme în plus, cu bătături în tălpi, cu o poftă uriașă de carne de porc și mai ales de mici și bere. Am venit acasă cu amintiri și conexiuni care m-au făcut o persoană mai bună, mai fericită, mult mai încrezătoare în mine. Cu multe povești, curaj și determinare. Și, bineînțeles, cu un permis de ședere roz de o valoare sentimentală deosebită.

Totuși, există și vești triste. După un an de la plecarea mea din Istanbul, facultatea privată la care am studiat a fost închisă definitiv de regimul Erdoğan. Pe 23 iulie 2016, lacătul pus pe porțile acestei universități era doar unul dintr-un lung șir de desființări pe care se baza procesul de „epurare” efectuat de guvernul turc. Totul ca urmare a stării de urgență declarate după puciul eșuat din 15 iulie 2016. Au urmat mai multe atentate și mai multă teroare publică pentru Turcia. M-am reîntors de curând în Istanbul și nu am mai găsit aceeași veselie debordantă pe străzi. Pofta lor de viață a fost curmată cumva. Cu brutalitate. Ceea ce este extrem de dureros.

Editor: Răzvan Filip