De ce anxietatea e noua noastră religie

Acum câteva săptămâni, am vorbit cu psihanalista Jamieson Webster în fața unui public la NeueHouse în New York în cadrul unui eveniment pe care am hotărât să-l denumim „Cum să exiști ok”. Jamieson tocmai publicase Conversion Disorder, noua ei carte publicată de Columbia University Press care integrează niște teorii psihanalitice complexe într-un cadru surprinzător de personal. Deși e stufoasă din punct de vedere intelectual, cartea e totuși accesibilă și ilustrează ceea ce o face unică pe Jamieson: e o psihanalistă lacaniană cu care, spre deosebire de alți psihanaliști lacanieni, poți avea o conversație normală.

Aș vrea să menționez că în timpul interviului, eu am stat pe un fotoliu și ea întinsă pe canapea. Îi dădusem mesaj cu o zi înainte și îi spusesem că mi s-ar părea amuzant să îi iau interviul ca și cum aș fi pacienta ei, dar mi-a tăiat-o: „EU VREAU SĂ STAU PE CANAPEA!” Ce să fac, ordinele doctorului.

Iată cum a decurs conversația noastră:

VICE: Crezi că am avut o idee bună să numim rubrica asta „Cum să exiști ok”? Oare ok e suficient sau e un standard prea înalt sau prea scăzut?
Jamieson Webster: În cartea lui, Civilization and its Discontents, Freud atacă conceptul de fericire, ceea ce mi se pare adecvat, pentru că oamenii se așteaptă să fie fericiți. Și au impresia că toate capcanele vieții moderne au fost create ca să-i facă pe ei fericiți, iar atunci când acestea nu-i fac fericiți, se învinovățesc.

Am scris despre asta și în cartea mea – nu doar că ne simțim bolnavi, ci ne simțim și vinovați că suntem bolnavi, mai ales într-o lume în care ni se spune că ar trebui să avem corpuri perfect funcționale, să ne trezim și să fim productivi și să arătăm grozav și să fim în formă și să avem orgasme incredibile. Cine poate face toate astea? Așadar, „ok” mi se pare un standard bun.

Păi, atunci, întrebarea mea este: într-o țară în care una din șase persoane ia medicamente psihotrope, oare suntem mai puțin ok ca niciodată?
Trebuie să-mi imaginez că toată lumea a fost mereu bolnavă. Cred că ar fi nasol să îmi imaginez că oamenii o duceau mult mai bine pe vremuri.

Dar cred că așteptările noastre sunt, totuși, în schimbare. Nu pot ști asta sigur, dar văd felul în care viața contemporană ne hrănește cu așteptarea că ar trebui să ne simțim mereu bine. Și totuși, lumea din jur nu ne oferă nimic decât neliniște. Cred că e neliniștitor să fii o ființă umană.

Unul dintre lucrurile pe care le spun adesea pacienților mei e că, dacă citești din marile literaturi ale lumii, dacă te întorci la tragedia greacă, o să vezi că oamenii o duceau greu pe atunci. Mi se pare interesant: datorită medicinei moderne, avem o speranță de viață mult mai mare, dar nu ne putem aștepta la mult mai mult de atât.

Care sunt principalele obstacole pe care le întâlnești la pacienții tăi? Ce îi împiedică să fie ok?
Freud i-a scris prințesei Maria Bonaparte o scrisoare incredibilă. Vorbea cu ea despre depresie și i-a zis: „Cred că problema cu oamenii depresivi e că au așteptări prea mari de la viață. Ei cred că viața trebuie să aibă mai mult sens decât are.”

Pentru Freud, să-ți pui întrebări despre sensul vieții înseamnă, practic, să fii nevrotic. Unul dintre lucrurile pe care le întâlnesc la pacienții mei e nevoia de a găsi sens, iar psihanalistul trebuie să oprească mașinăria asta care procesează constant informație și se gândește că trebuie să obțină sau să rezolve sau să înțeleagă ceva ca să se simtă mai bine.

Cred că de asta fac aplicațiile de meditație milioane de dolari. Pentru că toți avem nevoie să ne punem creierul pe pauză.

În cartea ta, numești anxietatea colectivă noua religie. Titlul cărții tale conține termenul „convertire”, care e unul religios, la urma urmei. Convertirea implică un înainte și un după. Terapia e, cumva, ca religia: îți promite mântuirea, nu?
Nu vreau să promit mântuirea. Mă interesează faptul că, în psihiatrie, convertirea înseamnă o schimbare energetică radicală. Dacă îl citești pe William James, care a devenit foarte interesat de experiențele oamenilor care se convertesc religios, acesta spune că schimbarea trebuie să fie atât de radicală încât să fie cu totul altceva de ce erai înainte și de ce ești acum.

Iar psihanaliza spune același lucru, că trebuie să aibă loc un fel de schimbare care să marcheze o diferență structurală pentru o persoană. Asta înseamnă psihanaliza. Nu e vorba doar să înțelegi ce se întâmplă cu tine, ci îți schimbă ceva în corp.

William James spunea același lucru despre experiența religioasă, că pentru oamenii respectivi s-a petrecut ceva material. Uneori se petrece lent, alteori rapid ca un fulger. Și era interesat de diferența dintre aceste fenomene.

Păi, o diferență dintre schimbarea graduală și cea fulgerătoare e că cea de-a doua e mai distractivă. Și ușoară. Într-o lume care îți hrănește mereu dorința de recompensă instantă, crezi că mai avem răbdare pentru o schimbare graduală?
Depinde de pacient. Sunt pacienți care au o schimbare-fulger după alta. Și sunt pacienți la care se produce după vreo trei ani și îi găsește epuizați.

Și mai cred că depinde și de anxietate. Pacienții cei mai frustrați sunt cei cu un nivel mare de anxietate. E dificil să analizezi anxietatea. La urma urmei, ce analizezi?

Trebuie să motivezi persoana să facă ceva cu viața ei astfel încât anxietatea să se transforme în altceva, iar asta e una dintre cele mai dificile misiuni ale unui psihanalist, pentru că nu vorbești, nu analizezi, nu doar te joci cu visele. Încurajezi persoana respectivă să facă altceva decât să fie anxioasă.

Când mă gândesc cum crește încontinuu nivelul anxietății din lume, încep să devin foarte, foarte stresată.

Adică anxioasă?
Da.

Nu cumva faptul că ne dorim schimbarea-fulger ne împiedică s-o obținem?
E chiar așa de nevrotic să ai dorințe? Cât de departe ești de dorință în momentul în care îți dorești să se împlinească?

În cartea ta, spui că trebuie să reexaminezi psihanaliza într-o lume în care simptomele au ajuns virale, la fel ca bacteriile rezistente la antibiotice. Sunt curios cum ți-au afectat site-urile medicale practica.
Uneori, pacienții vin cu tot felul de idei despre ce nu e în regulă cu ei. Și nu sunt ideile lor. Le iau de pe internet. Uneori se enervează pe mine când îi întreb: „De unde ai venit cu ideea asta?” Uneori vin doar ca să le confirm ideile și bănuielile și nu le place să-i contrazic.

Ai mai zis în carte că trebuie să reexaminăm psihanaliza într-o lume în care dorința de faimă îi face pe oameni să stea acasă, prinși în lumea virtuală, mai mult ca niciodată. Cum ne-a schimbat internetul abilitatea de a fi ok?
În Japonia, patruzeci de procente din populație se declară dezgustată de sex. În Statele Unite, se estimează că activitatea sexuală a scăzut cu 15 procente. Oamenii nu mai vor să se fută. Liceenii fac sexting. Mă îngrijorează faptul că oamenii nu mai vor să intre în contact cu corpurile altor oameni.

Lupta cu propriul corp și contactul cu trupurile altor oameni, așa groaznice cum sunt ele, ne ajută să ne gestionăm sexualitatea în viață. Dacă n-o să mai facem asta, nu știu ce o să se întâmple.

Aș zice că intimitatea n-a dispărut de tot, doar că s-a mutat în mediul online. Poate sună stupid, dar mie asta mi se pare o întrebare postmodernă foarte serioasă a vremurilor noastre: Chiar e o diferență atât de mare între a face sex în lumea reală și a face sex prin telefon?
Există o diferență. Nu ai control asupra celeilalte persoane când e în fața ta. Și nu ai control asupra corpului tău când e în contact cu un alt corp. Așa că mi se pare că virtualul îți dă un fals sentiment de control și omnipotență care te ajută să reduci anxietatea. Dar poate sunt eu demodată. Nu vreau deloc să fiu demodată.

Cum reușim să existăm ok?
Nu sunt sigură că am un răspuns la asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.