Femeile care au schimbat istoria României, dar nu-ți vorbește nimeni despre ele

În școală, ora de istorie nu era altceva decât o lungă enumerare de fapte eroice ori barbare comise de bărbați. Uneori nici diferența asta nu era atât de clară. Sărbătoream eliberarea adusă de ruși în Al Doilea Război Mondial, dar treceam cu vederea că au violat orice le-a căzut în cale. Vorbeam cu patos despre cruciade și lupta cu păgânii, dar ratam să zicem că arabii erau odinioară ceva mai avansați decât europenii. Asta pentru că istoria e scrisă de învingători, așa cum a zis fie Winston Churchill, fie Hermann Goring. Nu se știe, cert este că unul dintre ei a câștigat, iar celălalt s-a sinucis înainte de execuție la Nuremberg.

Dar chiar și învinșii își mai găsesc un loc în istorie, în vreme ce femeile duc povestea altora mai departe. De Centenar, ne oprim să vorbim despre eroii români de pe front și politicienii care au adus Unirea. Însă ratăm povestea asistentelor care au salvat vieți în zgomotul obuzelor. Și uităm că acum o sută de ani femeile nici nu puteau să voteze în România.

Pentru că tot ne-a lovit mândria națională în moalele capului, golim toate buzunarele pentru cultură de Centenar. Uneori se întâmplă și lucruri bune, că nu se aruncă chiar toți banii pe seri dansante la Poliția Locală a Sectorului 2.

Așa că 5 autoare și 12 ilustratoare au lansat o carte despre femei nesupuse, contemporane sau moarte de ceva vreme, care nu și-au găsit loc în manualele noastre, chiar dacă au făcut și fac istorie. Nesupusele e o carte cu o sută de povești nespuse ale unor femei cu nume și prenume, de la Hortensia Papadat-Bengescu și până la Alina Șerban, prima actriță romă care a ajuns pe covorul roșu de la Cannes. Dar dincolo de poveștile lor, importante sunt și poveștile acelor personaje colective care au dus istoria mai departe, fie ele casnice, mandatoare ori partizane la Nucșoara.

Cartea este una pentru copii, pentru că ei trebuie să știe mai mult decât oricine că istoria nu e doar despre Ștefan cel Mare ori despre amantele lui Carol al II-lea.

În cuprins se succed, evident, o sută de povești, dar eu vreau să vorbesc despre femeile din istorie care și-au găsit partenere de nesupunere. Personaje colective a căror viață am dat-o uitării, dar care au contat la fel de mult ca orice nume pentru a aduce țara asta - cu bune și rele - până la Centenar.

„Dascălu’ mi-o spus: Tu, Șiro, pentru că ești așa mândră și de tânără, să mergi sângură în față cu un steag, când ajungem la cetate”, este povestea unei ardelence care a participat printre mii de bărbați la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia.

Chiar dacă femeile nu puteau nici măcar să voteze, printre cei 1 228 de delegați care au semnat actul Marii Uniri se numără și 61 de femei din toate colțurile Transilvaniei.

Numele lor este consemnat în prea puține locuri, dar fără ele poate nu am avea niciun Centenar de sărbătorit în 2018.

Lupta partizanilor din munți a fost una lungă, crâncenă și scăldată în sânge. Cei care au ales să nu se supună regimului comunist au fugit în munți. Viața printre stânci nu era croită pentru femei, dar unele au fugit la deal după bărbați. Multe altele le-au adus mâncare pe ascuns și au ținut în viață partizanii ani de zile. Erau bătute și călcate în picioare de către milițieni, umilite zilnic pentru grija pe care le-o purtau altora, chiar și „bandiților”.

„Nu pot, căpitane, să spun că e lumină afară dacă e întuneric beznă. Cum să mint? Mă vede Dumnezeu!”, i-a răspuns Elisabeta Rizea unui milițian care a snopit-o în bătaie în propria ei gospodărie din Nucșoara.

Poveștile multora au rămas nespuse până după ‘89. Sunt femei ca Elisabeta Rizea, Maria Plop, Ana Simion, Marina Chirca sau Laurenția Arnăuțoiu.

Timp de milenii, femeile au născut departe de spitale și instrumente medicale. Uneori, a aduce o viață putea să însemne și moarte pentru o tânără mamă. Dar riscurile erau reduse de prezența unei moașe iscusite. Femei fără educație sau vreo pregătire de specialitate, care învățau toată viața cum să le fie alături altor semeni în cele mai grele momente. Fără ele nu ar exista astăzi o Românie.

Acum, meseria asta este omorâtă de birocrație, chiar dacă alții s-au prins că a naște alături de o moașă e de multe ori mai sigur decât a naște alături de un doctor.

Dimitrie Gusti a deschis în interbelic o Școală de Sociologie la București pentru a înregistra pe hârtie viața satelor, atât timp cât mai era viață în satele din România. Pe teren au plecat mulți tineri studenți, dar și tinere studente. Ele au lăsat în urmă așteptările altora de a se mărita și a face copii. Au plecat să afle cum trăiesc țăranii și poveștile nespuse ale satelor. Azi ni-l amintim pe Dimitrie Gusti, dar știm prea puține despre Xenia Costa-Foru.

Poveștile gustistelor au rămas nespuse, așa cum ar fi rămas și poveștile satelor dacă nu se încăpățânau așa tare niște fete precum Xenia, Lena și Ștefania.

Nu doar bărbații au mers la război. Astea sunt niște cuvinte pe care ar trebui să le ai în cap când te uiți la următorul blockbuster despre al Doilea Război Mondial. Niște românce cu mult curaj au pilotat avioane pentru a salva răniți de pe fronturi îndepărtate. S-au strecurat prin furtuni și bombardamente, pentru a duce soldații români pe mâinile medicilor și au rămas fără avioane după venirea comuniștilor în România.

Printre aviatoarele cu mult curaj se numără Marina Știrbey, Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Eliza Vulcu.

Poate măcar de Centenar ar trebui să ne amintim de toate femeile care au făcut istoria țării. Fie ele supuse sau Nesupuse.

Cartea „Nesupusele” va intra în librării de la 1 decembrie, momentan au fost tipărite 500 de exemplare care vor fi împărțite copiilor din zonele defavorizate ale țării.