Pot spune exact care a fost momentul în care spionatul pe rețelele sociale a devenit principala problemă în relația mea. Acum cinci ani, stăteam singură în apartamentul în care locuiam cu iubitul meu de atunci, cu o sticlă de vin și un seral, într-o noapte de vineri, în timp ce el petrecea cu prietenii. Fumam stresată, în timp ce scrolam printre fotografiile în care era tagat și încercam să-mi dau seama cum e petrecerea, ce femei erau acolo și dacă se culcase cu ele.
Când am rămas fără fotografii noi, am trecut la cele vechi. M-am scufundat tot mai adânc în trecutul lui, am văzut țara în care locuise în trecut, casa pe care o împărțise cu fosta. Mai văzusem fotografiile în trecut, de nenumărate ori, dar continuam să scrolez, disperată s-o găsesc pe cea care mă durea cel mai tare. Era o fotografie făcută în lumina de asfințit de un prieten de-al lor de la Montreal, cu el și cu ea râzând veseli spre aparat, frumoși și cool. Am găsit o fotografie cu noi doi și am început s-o compar cu fotografia lor, ca să-mi dau seama care dintre cupluri arăta mai bine, care era mai fericit, care dintre fete era mai frumoasă, la modul obiectiv – ea sau eu?
Am 27 de ani, deci fac parte din generația care a intrat cu nasul în rețelele sociale imediat ce a ieșit din pubertate. Aveam 13 ani când am postat prima oară pe un forum muzical populat, de obicei, de băieți excitați.
Când aveam 14 ani, în școala mea a început febra messengerului. Construiam întregi traiectorii romantice fără să ieșim din dormitoare. Mi se potrivea perfect: eram o tocilară grăsuță și nu foarte drăguță care spera să fie considerată cool pentru că citea revista NME.
Încercam să-mi impresionez țintele de pe MSN, Bebo și MySpace cu filmele și trupele pe care le știam și încercam să le câștig admirația la modul clasic: mă prefăceam că îmi place tot ce le plăcea și lor. Câțiva ani mai târziu, mi-am pierdut virginitatea cu un tip care făcea muzică electronică pe care l-am cunoscut pe MySpace. Toate idilele mele din adolescență au început pe internet.
N-am avut niciodată o relație care să nu se înfiripe pe rețelele sociale. A devenit a doua mea natură să stalkeresc persoanele pe care mi se punea pata până când aflam toate produsele culturale care le plăceau și le vedeam absolut toate fotografiile. Mi se părea normal pe vremea aceea, pentru că nu știam altceva. Abia acum îmi dau seama ce dubios a fost că am intrat cu toții în acest mare necunoscut fără să știm ce înseamnă și fără să avem idee că o persoană reală poate fi atât de diferită de versiunea ei online.
Unde tragi linie când îți spionezi partenerul? Scrolezi tot timpul printre statusurile lui sau ale ei? Cât de des îi studiezi contul de Instagram? Verifici cine i-a dat like la fiecare selfie? Cauți mereu fotografiile noi în care a fost tagat? Încerci să găsești hashtagul de la o nuntă unde s-ar putea să fi participat împreună cu fosta iubită acum șapte ani? Urmărești ONG-ul la care lucrează pentru că uneori postează imagini cu personalul de la birou? Sunt doar niște exemple false pe care le folosesc ca să ilustrez cât de rapid se poate transforma o căutare inocentă într-o spirală a rușinii.
Să cauți în trecutul persoanei, să tragi concluzii isterice despre brațul partenerului în jurul unei prietene, să te obsedeze foștii sau fostele – toate astea sunt trăsături ale unui comportament masochist și sunt la fel de nocive ca și cum ai citi jurnalul cuiva fără permisiune.
Bineînțeles, e normal să mai arunci câte o privire pe profilul partenerului. Mai ales la început, când te îndrăgostești atât de tare încât îți pierzi mințile. Uneori, când mă îndrăgostesc tare de cineva, uit și cum arată. Dacă închid ochii, trăsăturile i se amestecă la fel ca într-o pictură de Picasso. E chiar romantic să zâmbești prostește pe canapea în fața unui album cu fotografii proaste și vechi ale persoanei iubite până la următoarea voastră întâlnire. E ok să o admiri și să vrei s-o cunoști mai bine.
Problema e când treci de la dorința de a cunoaște o persoană la dorința de a o cunoaște în întregime; să vrei nu existe parte din ea pe care n-o cunoști, să îți dorești s-o consumi cu totul. Asta facem când insistăm să cunoaștem părțile din viața unei persoane pe care aceasta a ales să nu le împărtășească cu noi. O parte esențială a dorinței e misterul celeilalte persoane, dar noi simțim o dorință incomensurabilă de a distruge exact elementul de necunoscut care ne atrage la ea.
Rețelele sociale tind să ne distileze în imagini ușor de absorbit și abia când ne putem privi din exterior ne dăm seama că nu suntem profilul nostru online. Îmi amintesc cum m-a bușit râsul când am dat întâmplător peste fostul meu la câteva luni după ce mă mutasem în Londra. „Ți-am urmărit Instagramul, pari atât de fericită acolo!”, mi-a zis el. Mi s-a părut îngrozitor că cineva mă putea crede fericită când eu muream de tristețe pe dinăuntru. Dar bineînțeles că asta văzuse, doar asta încercasem să transmit.
Mă tulbură mult când văd, pe neașteptate, o fotografie cu fostul pe Instagram – probabil pentru că e o persoană de care am fost foarte apropiată și am ajuns să mă înstrăinez atât de mult. Imaginile par să spună: Iată-mă, credeai că știi cine sunt, dar nu mă cunoști deloc. Mă tot întreb când ne vom obișnui cu asta, când n-o să ni se mai pară atât de ciudat. Mă întreb când o să reușesc să văd lucrurile altfel, dar apoi îmi amintesc că n-am cunoscut niciodată altceva.