Viața tristă a unui vlogger profesionist

Acum doi ani, Will Lenney își dădea demisia de la jobul său de vară. Lucra la un teren de minigolf tematic, cu dinozauri, în orașul său natal de la malul mării, Whitley Bay, în nord-estul Angliei. Pe vremea aia, șeful său spunea că-i un „tâmpit leneș”. Acum, Will stă în dormitorul său șase zile pe săptămână, lipit de computer și telefon. Totuși, când dă drumul camerei de filmat din colțul biroului, peste un milion de oameni îl urmăresc. Toți vor să afle ce are de zis Will Lenney.

Vloggerii nu sunt un fenomen nou în Marea Britanie. Nu trebuie să fii sociolog ca să înțelegi influența colosală a celebrităților născute pe YouTube, ca Zoella sau Pewdiepie. Acum nu multă vreme, un meci de box dintre doi youtuberi britanici, KSI și Joe Weller, a atras o audiență mai mare ca finala Cupei Angliei la fotbal. Abia începi să înțelegi cât de adânci sunt rădăcinile culturii YouTube în societate.

Numărul vloggerilor profesioniști e mai mare ca oricând. Marea Britanie are acum peste 250 de canale YouTube cu peste un milion de abonați, canale de care majoritatea dintre noi nici n-au auzit, cu număr mediu de vizualizări săptămânale care rivalizează cu orice episod din seriale populare ca The Apprentice sau Love Island și depășesc de departe programele hit pentru copii ca Horrible Stories.

Raportul Ofcom despre consumul media în rândul părinților și copiilor pe 2017 conține revelații uimitoare. Pe categoria de vârstă 12-15 ani, YouTube e cel mai recunoscut brand de conținut, înainte de nume grele ca Netflix, BBC sau ITV. Nouăzeci la sută din ei îl folosesc și majoritatea îl preferă în detrimentul televizorului.

În Davos, Elveția, la World Economic Forum 2018, grupul de lucru pe educație și angajatori a prezentat șefilor din lumea mondială a afacerilor un raport intitulat „Drawing the Future” (Desenând viitorul). Într-un studiu ce a implicat mai bine de 13 mii de copii britanici de școală primară (unul din cele mai mari studii de acest tip), puștii au fost rugați să deseneze o imagine cu jobul pe care și-l doresc când vor crește mari.

Pe locul patru ca popularitate, în rândul tuturor copiilor, a fost „social media/gaming”. Pentru băieți a fost pe locul doi, înainte de polițist, om de știință, doctor, profesor, pompier și toate tipurile de joburi militare. Să devii vlogger, explică raportul, aproape că a înlocuit cu totul clasica fantezie din copilărie de a deveni star de cinema sau TV. Tot mai mulți oameni urmăresc fenomenul și își doresc o viață de vlogger. Dar cum este viața unui vlogger?

E 11.25 dimineața și sunt în Canary Wharf. Paza mă verifică din priviri în timp ce aștept în holul imaculat de la parterul unui turn de 43 de etaje. Ei știu că nu stau acolo. Will Lenney apare după zece minute, coborând lejer din lift. Poartă o șapcă de baseball OVO, marca lui Drake, și un hanorac Supreme. „Tot’bine, șefu!”, spune cu un accent vesel de Newcastle și un rânjet enorm.

Will s-a mutat aici din casa părintească din Whitley Bay în ianuarie 2017, când cariera sa pe YouTube tocmai exploda. Canalul său, WillNE, a trecut de ceva vreme de limita de un milion de abonați. Are și un canal secundar, cu peste cinci sute de mii de abonați, dar și o linie de produse care vinde bine, cu poze ale câinelui său Darcey și cu sloganul său ironic de marketing, „subtoWillNE”. La 21 de ani, e antreprenor crescut prin forțe proprii.

„Mă urăsc”, spune râzând, și arată spre ușa vecinilor în drum spre apartamentul său. N-a vorbit niciodată cu ei, doar a primit o plângere oficială pentru zgomot din partea avocaților lor după un chef la domiciliu. Înăuntru, apartamentul pare scump și cam minimal. Benzi de plastic roz scânteietor atârnă pe perete, văd lămpi împodobite cu paiete, o halbă de bere plină cu sclipici pe masă. „Nu eu”, zice Will, urmărindu-mă în timp ce mă uit în jur. „Colega mea de apartament e și ea vlogger și vinde sclipici”. Alt youtuber, Memeulous, locuiește la unul din etajele de mai jos.

Ușile de sticlă se deschid și ieșim pe-un balcon de te ia amețeala, care oferă o panoramă largă a cartierului business Canary Wharf și a luminilor clădirilor Barclays, HSBC, Citibank și One Canada Square. E genul de cadru pe care un film l-ar folosi ca să se asigure că cei care se uită știu că ne aflăm în Londra. Nu seamănă deloc cu un teren de minigolf cu dinozauri.

Întreaga carieră a lui Will atârnă într-un singur tweet, și nici măcar nu-i al lui. Într-o zi din 2016, stătea într-un cămin studențesc al Loughborough University, scrollând pe Twitter și pregătindu-se să se întoarcă spre nord-est peste vară. Era sfârșitul primului său an, studia inginerie auto. Și ura treaba asta.

Cineva retweet-uise în timeline-ul lui un link de YouTube. Era un rap freestyle intitulat „Road Rage” (Nervi la volan), al unui băiat de 13 ani din Blackpool. Băiatul își spunea Little T, avea un accent puternic de Lancashire și își deschidea freestyle-ul cu „Yo, da, aprinde una mică, o s-o violez pe sor-ta aia mică”.

Will făcea clipuri în timpul liber de la 14 ani și avea un număr modest de abonați, vreo 15 mii. Crescuse în era timpurie a vloggerilor, înainte ca banii din reclame și monetizarea să fie atât de importante cum sunt acum, și visase întotdeauna să facă asta.

Supraviețuise primului an de universitate cu aproximativ zece lire pe săpămână, a cheltuit șase sute de lire din împrumutul de student pe o cameră Nikon, patru sute pe alte echipamente și 25 pe o pânză mare cu poza lui Alan Shearer, care apărea în fundalul tuturor clipurilor sale (îi place să facă trimiteri la nordul Angliei cât de des poate, iar Shearer e născut în zonă și-a jucat în ultimii zece ani la Newcastle). Videoclipurile sale aveau o rețetă simplă și destul de comună pe YouTube: se filma făcând bășcălie de cele mai ciudate și șocante chestii pe care le putea găsi online. Îi spunea „Săptămâna asta pe internet”. Freestyle-ul lui Little T urma să fie aur rar și pur.

Freestyle-ul era urcat pe un canal numit Blackpool Grime Media (BG Media) și se pare că Little T nu era singurul rapper copil din Blackpool. Erau mai mulți. Soph Aspin, Clarko, Shelton și MC mai mari pe nume Afghan Dan și CallyManSam. Își aruncau unul altuia diss track-uri în cel mai brutal mod posibil (fenomenul a fost mai târziu surprins într-un documentar VICE din 2016, Blackpool Grime). Will a rămas o zi în plus la cămin pentru a filma și edita un video despre toată treaba asta. L-a publicat cu titlul „Cei Mai Cringe Copii din Lume Bagă Grime”, apoi a plecat spre casă. Clipul n-o ducea deloc bine cu vizualizările.

Cum își dăduse demisia de la terenul de minigolf, Will avea destul timp de frecat menta. Într-o noapte, era afară și se juca Pokemon Go cu prietenii. Era unu dimineața și erau parcați aproape de un far pe nume St Mary’s, pe o plajă chiar la nord de Whitley Bay. După vreo cinci ore de fugărit pokemoni pe întuneric printre dunele de nisip, Will s-a oprit să-și verifice traficul pe YouTube. Graficul arăta ca un monitor de spital când cineva se zbate-n stop respirator. Mii și mii de oameni se îngrămădeau spre canalul lui. Zeii algoritmilor îi aruncaseră o privire; clipul lui devenise viral. Era cel mai mișto sentiment pe care-l avusese vreodată-n viață.

Și-a petrecut următoarele luni făcând mai multe clipuri în camera din spate a casei părinților, unde profita de fiecare dată când scoteau câinele la plimbare. A dezvoltat un stil, un fel de Screenwipe al lui Charlie Brooker, dar pentru adolescenți hiper-erudiți în ale culturii online. Editarea devenea mai fină, la fel și simțul său când scria glume. Fiecare clip era plin de umor la adresa propriei persoane și elemente dinamice, glume video făcute din imagini stock pixelate și texte în comic sans.

Tonul devenea din ce în ce mai ironic și bășcălios (dacă un fan comenta că are capul un pic cam pătrat, Will se dădea semi-ofensat pentru a-i da apă la moară), dar își păstra cumva un pic din sinceritatea de youtuber old school când îi încuraja pe oameni să dea like și subscribe. Prima dată când am văzut un video de-ale lui, via frate-miu adolescent, a fost compleșitor și frenetic, ca și cum aș fi urmărit o realitate alternativă în care numele influente ale zilei nu erau Kardashian sau Taylor Swift, ci Danielle Bregoli, Jacob Sartorius și tipul care cânta chestia aia cu „Pen-Pineapple-Apple-Pen”.

După clipul cu Blackpool grime, Will a publicat unul despre un vânzător de ceasuri mult prea zelos și trecut de a doua tinerețe pe nume Archie Luxury, care urca în mare măsură clipuri cu el însuși făcând recenzii la bunuri de lux, deși uneori, ocazional și de-a dreptul sincer, dezvăluia că e un alcoolic care are o slăbiciune pentru prostituate thailandeze. Apoi a făcut altul, despre oamenii care postează videouri ASMR. Totuși, clipurile noi aduceau de fiecare dată torente de comentarii care-i cereau să mai vorbească despre Blackpool Grime. „BG media”, „BG media”, „BG MEDIA”. A postat o imagine cu câinele său pe Instagram. Cineva a comentat: „să-ți f**i câinele bgmedia”.

Will a făcut până la urmă încă un clip despre Little T, apoi unul despre rivala sa pe viață, Soph Aspin, o tânără MC pe care Will o numea sarcastic „Regina Grime”. Brusc, doi MC grime adevărați, Jammer și JME, au început să vorbească pe Twitter despre Little T și Soph Aspin. Datorită obsesiei sale pentru YouTube, Will era foarte atent când alegea titluri sau hashtaguri pentru clipuri. Cine avea grijă de pagina Blackpool Grime Media, oricine ar fi fost, nu era. De fiecare dată când cineva îi căuta pe Little T ori pe Soph Aspin, sau orice altceva legat de subiect, dădeau de clipurile lui Will, care dominau listele de rezultate.

Little T a văzut unul din clipurile lui Will și i-a răspuns, amenințând că „o tai pe bunică-ta”. Așa că Will a făcut un video despre asta. Alt MC din Blackpool, Afghan Dan, a făcut un diss track cu multe trimiteri la canalul de YouTube al lui Will. Așa că Will a scos un clip și despre asta. Orchestra un război online în toată regula din confortul camerei din spate a casei părinților, iar numărul de vizualizări exploda. „Dacă eram muzician”, îmi spune, „BG Media ar fi fost albumul meu de debut”.

Până-n septembrie, când ar fi trebuit să se întoarcă la studii pentru diploma de inginer auto, adunase peste 250 de mii de abonați și canalul său avea o medie de două sute de mii de vizualizări video pe zi. Mama sa, care fusese reticentă din cauza timpului atât de îndelungat pe care-l petrecea în fața calculatorului, vedea acum un potențial în asta. L-a luat la o poveste într-o seară. „Nu-ți place la facultate”, i-a zis. „Ia-ți liber un an și ocupă-te de YouTube. Vezi ce iese.”

Oamenii începeau să-l recunoască pe Will pe stradă, de obicei puștii mai mici. La cinci dimineața în ziua de Crăciun, cineva a aruncat cu pietre spre geamul de la dormitorul său. Will dormea dus, însă mama sa nu. Când a răspuns la ușă, era un tânăr. „Pot să vorbesc cu WillNE, vă rog?” a zis. „Păi… nu”, i-a răspuns, trântind ușa. Mai târziu, în timp ce stăteau la masa de Crăciun, o mână de copii se uitau atent la ei prin fereastra din față.

Deasupra biroului din dormitorul londonez, Will are o tablă albă cu toate ambițiile pe care le-a avut în 2017 și o bifă mare și neagră acoperind toată lista. A vrut să-i fie contul verificat pe Twitter (nu i-a ieșit), a vrut să urmeze un program zilnic intensiv de exerciții fizice (n-a făcut asta). În capul listei, totuși, cu marker roșu stă scris „un milion abonați”.

Și-a consumat fiecare clipă disponibilă ca să obțină asta, a muncit și 16 ore pe zi într-o stare de obsesie mizerabilă. I-a ieșit chiar după 1.30 dimineața, pe 22 decembrie 2017, când a și scris pe Twitter: „NE-A IEȘIT! Din străfundul sufletului, mulțumesc. Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de mult. Vă iubesc de vă rup în bucăți”, urmat de un emoji inimioară. Totuși, emoția a dispărut în câteva minute. A redeschis Adobe Premiere Pro și s-a întors la treabă. Trebuia să urce un video nou în următoarele 48 de ore, iar asta îl neliniștea deja.

Nu s-a oprit cu-adevărat de atunci. Dimineața dinainte să ne vedem a stat până la 4.30 pentru a urca un clip, apoi s-a trezit la opt ca să mai lucreze un pic înainte să ajung. Are cearcăne. Are un program de somn vag. Face nopți albe ca să termine clipuri și nu-și dă seama cât de tare îl afectează treaba asta decât două zile mai târziu, când stă treaz în pat la 5.30 dimineața. În timpul iernii, au fost zile când abia prindea soarele câte două ore. Colega de apartament e plecată tot timpul, iar cel mai mult are contact în timpul săptămânii cu femeia de la cafeneaua de jos.

„Și totuși, asta-i o glumă?”, îi zic râzând. Îi dau șansa să-mi spună că e o exagerare.

„Nu, sunt cât de serios pot să fiu. Aș zice că e unul din prietenii mei buni”, îmi răspunde.

Muncește unde și doarme: în dormitor. Un swegway adună praf într-un colț, pânza cu Alan Shearer e lângă pat. Pe masă are un desktop Mac, o cameră video pe trepied și un microfon fix. Pe fiecare parte a biroului are câte două softboxuri de lumină. Când filmează, le pornește și trage draperiile. Și cam asta-i tot, acesta-s toate culisele prosperului canal de Youtube WillNE. Am văzut fotografi în cluburi de noapte din orașe mici cu mai mult echipament.

Pentru fiecare clip de opt minute, Will consumă nouă sau zece ore pe documentare, două ore ca să scrie scenariul și apoi 45 de minute ca să filmeze. Partea de documentare implică de obicei umblatul pe Twitter, Facebook și YouTube. „Tipul meu preferat de distracție e pe Twitter, dar când vrei să faci bășcălie de chestii, ciudații adevărați îi găsești pe Facebook sau în colțurile întunecate ale YouTube-ului.”

Ce-i documentare și ce-i procrastinare e o chestie discutabilă. Să urmărești știri după știri despre un bărbat care și-a cimentat capul într-un cuptor cu microunde e procrastinare? Nu și dacă poți transforma asta într-un clip de zece minute cu patru reclame.

„Cât timp petreci pe net?”, îl întreb.

„În mod activ, aș zice că peste 12 ore pe zi. Nu-mi iau zile libere. Și când fac asta, îmi doresc să fi lucrat de fapt. Mă trezesc dimineața, îmi verific telefonul, apoi fac naveta doi metri jumate până la birou.”

Îl întreb când a gătit ultima oară ceva, se strâmbă jenat și mă-ntreabă dacă paste cu sos de roșii se pune, înainte de a recunoaște că supraviețuiește în mare măsură pe mâncare comandată prin aplicații. Îmi spune că-i plăcea să citească, dar n-a mai pus mâna pe o carte de șase sau șapte ani și nu știe dacă ar mai putea face asta.

„Tot ce citesc acum are 140 sau 280 de caractere de trăncăneală pură. Nu știu ce fel de teste ar putea dovedi asta, dar cred că mi-a schimbat foarte mult creierul.”

„Așadar”, zic, „bănuiesc că viața ta socială e…” Dar nu mă lasă să termin.

„Inexistentă”, zice Will. „Petrec șase zile pe săptămână aici”, explică cu un rânjet sec. „Asta-i o minciună. Șapte zile.”

„Și nu-i un job care te face foarte singur?, îl întreb.

„Enorm”, zice Will. „Cum colega lucrează mult prin alte părți, singura interacțiune reală pe care o poți avea uneori e tot cu tine, de cealaltă parte a ecranului. Și-ți zici: futu-i. Poți să te simți singur. M-aș putea forța să ies mai mult, dar mă concentrez atât de tare pe ce lucrez încât blochez tot restul.”

„Faci față ok la asta, să fii singur?”

„Întotdeauna m-am simțit bine în propria companie…” Face o secundă pauză și se gândește cum să-și formuleze răspunsul. „Totuși, te poate afecta. Nopțile lungi și întunecate te pot epuiza. Dar trebuie să ai grijă de tine, pentru că dacă pici la pământ și te simți de căcat, îți afectează clipurile. Așa că trebuie să ai grijă de tine.”

Cu toții ne măsurăm cu ajutorul social media. Pe măsură ce experții și jurnaliști continuă să exploreze modurile în care te afectează internetul, poți fi sigur de câteva lucruri de bază: poți să te simți bine sau rău în funcție de modul în care se interacționează (sau nu se interacționează) cu tine pe Facebook, Twitter sau Instagram. Însă Will, și-mi imaginez că mulți alți vloggeri, par să aibă parte de o variantă extremă a acestui fenomen.

Îmi arată un site numit Social Blade, pe care îl verifică încontinuu, unde el (și oricine altcineva) poate vedea aproape orice statistică și-ai dori legată de canalul său de YouTube. Îl clasează pe Will în funcție de vizualizări, abonați, câștiguri financiare estimate și sănătatea canalului său pe ultimele 30 de zile. E un barometru constant a ceea ce percepe ca succes, comparând acest succes cu cel al prietenilor și rivalilor de pe YouTube. Will e momentan un B+. E, efectiv, un live feed al valorii de sine.

„Îți place genul acesta de presiune?”, îl întreb.

„N-am iubit nimic până acum cum iubesc YouTube-ul”, zice Will. „Dar am început să realizez cum mă afectează. Când un video de-ale mele are o primă oră bună, mă bucur atât de tare încât uneori fac un pas în spate și mă gândesc: Stai așa, numerele astea pe-un ecran îmi controlează întregul sistemul emoțional. Futu-i, asta-i periculos. Mă simt bine, dar draci. Parcă-i crack-ul generației mele.”

„Ai putea să stai o zi fără să îți verifici statisticile de pe YouTube?”

„Aș prefera să nu dorm”, spune Will zâmbind, dar într-un mod destul de „nu, vorbesc serios”. „E o obsesie.”

Și totuși, în pofida muncii grele pe care o depun, vloggerilor li se aduce constant aminte de cât de precară este această formă de muncă. Will pare resemnat la gândul că, în orice moment, toată treaba asta poate să dispară. „Cu toții avem o dată de expirare în jocul ăsta”, spune. „Va veni un moment în care pe oameni o să-i doară în fund de clipurile mele. Lucrez să-mi dezvolt abilitățile într-un așa mod încât să pot amâna acea zi.”

În 2017 a existat o întreagă controversă legată de modul în care YouTube analizează conținutul de pe platformă după ce mai multe companii au descoperit că reclamele lor sunt uneori plasate lângă videoclipuri extremiste sau de hate speech. Publicitarii și-au retras banii în masă. YouTube a răspuns schimbându-și regulile legate de ce tipuri de clipuri pot fi asociate reclamelor, așadar, pot fi monetizate, dar au aplicat asta într-un mod vag și imprevizibil.

Schimbările au lovit din plin în vloggerii de categorie medie. Între martie și aprilie 2017, venitul lunar al lui Will a scăzut cu 85 la sută. Youtuberii au numit-o „adpocalipsa”. A văzut cum unele canale au dispărut pur și simply. „Viața și mijloacele tale de trai se pot schimba peste noapte”, îmi zice. A rezistat luna aceea vânzând fidget spinnere, o chestie de care îi e jenă când o menționez. Acum se asigură că veniturile vin din mai multe direcții: monetizare YouTube, linia sa de produse și sponsorizări.

Când Vine și-a dat duhul în 2016, o bună parte din cele mai mari nume ale platformei s-au mutat direct pe YouTube. Momentul a ajuns să fie numit „Invazia Vine-erilor”, aducând pe YouTube nume ca Logan Paul, Jake Paul și Lele Pons. Starea de spirit de pe YouTube era deja una în care toată lumea încerca constant să depășească pe toată lumea pe-o platformă care cere creativitate continuă, dar această creștere a competiției (și dispariția banilor din reclame) a împins efectiva disperare pentru vizualizări mai departe ca niciodată.

Cu șapte luni înainte de faimoasa controversă cu Logan Paul în Japonia, un vlogger a fost împușcat în piept de către soție, co-starul său, în timp ce încercau să filmeze o farsă. Credeau că glonțul nu va trece dacă-l împușcă printr-o enciclopedie cartonată. A trecut. A murit. Soția sa, care era gravidă în acel moment, a fost condamnată pentru omor din culpă de gradul doi. Will n-a fost șocat când a urmărit pentru prima dată clipul cu Logan Paul în pădurea sinucigașilor din Japonia. I se părea inevitabil.

„Dacă atrage vizualizări, oamenii o să facă o chestie pentru că asta le aduce bani, abonați și faimă. În mediul actual, toți tindem să gândim așa: Care-i următoarea chestie mare care poate aduce vizualizări? Ce-i poate șoca pe oameni? Și normal că se ajunge prea departe. Mintea oamenilor e sucită să creadă că scopul final e, de fiecare dată, conținutul. În acel moment, reperele morale zboară pe geam.”

În același timp, aceste controverse pun paie pe focul ecosistemului youtuberilor. Când Logan sau Jake Paul fac ceva îngrozitor sau când un TGFbro umple un cuptor cu microunde cu ciment și-și blochează capul în el și asta devine știre internațională, o grămadă de vloggeri cresc comentând evenimentele în propriile clipuri. E un pic ca-n Blue Planet, când moare o balenă și corpul acesteia hrănește oceanul zile întregi.

„Ce faci dacă toate astea dispar?”, îl întreb. „Te-ai băga în televiziune?”

Will se gândește câteva secunde, în tăcere. „Cred că mulți youtuberi ar vedea televiziunea ca un pas înapoi”, zice. „Uită-te la primul episod din noul sezon The Apprentice, te-ai aștepta să aibă o audiență extraordinară? Are mai puțină audiență ca un video al unui prieten de-ai mei jucând fotbal cu frate-su mai mic în curtea din spate. Dacă te gândești la ce buget are The Apprentice, începi să vezi totul în perspectivă.”

Într-un fel, poți vedea vloggerul ca distilarea finală a culturii neoliberale moderne: o comunitate întreagă de antreprenori individualiști care se promovează singuri, luptându-se disperat unii cu alții pentru succes economic în timp ce munca lor îi ajută simultan și pe cei care fac reclame și hrănește succesul unui monolit corporatist: YouTube.

Dar poți vedea lucrurile și din alt unghi: mobilitatea și șansele pe care YouTube le poate oferi tinerilor antreprenori și creativi care nu se simt împliniți sau atrași de educația actuală sau de o carieră clasică. Will era blocat studiind ceva ce nu-i plăcea și aduna datorii într-un campus studențesc din Loughborough când YouTube i-a schimbat traseul în viață. Dintr-o dată, un băiat vorbăreț din Whitley Bay a avut ocazia să aibă atât împlinire cât și succes. Într-o eră a „joburilor bullshit”, când ideea radicală a unei societăți post-muncă devine din ce în ce mai realistă pe zi ce trece, cariera neconvențională a unui vlogger profesionist devine automat interesantă.

„Ar trebui să fii mândru”, îi spun lui Will. „Ai 21 de ani, ești liber profesionist, locuiești în Londra și ai construit un imperiu în miniatură.”

„Sunt norocos”, îmi răspunde. „Cred că m-am pus singur în poziția de-a fi lovit de noroc. Dar e și o oglindă a vremurilor. Trăim în poate una din cele mai mari revoluții sociale din istorie. Dacă te-ntorci în timp zece sau 15 ani, modul în care funcționau atunci lucrurile ți se pare acum ridicol. Șansele pe care le avem datorită unei tehnologii care-ți încape în buzunar, e o nebunie. Sunt bucuros că m-am născut când m-am născut.”

Will mă conduce spre stația de metrou la finalul zilei petrecute împreună. Străzile sunt aglomerate, dar nimeni nu ne aruncă mai mult de-o privire. Pomenește un vlogger pe care-l admiră și respectă, Nathan Zed. Dictafonul era oprit atunci și am uitat episodul cu totul vreo două săptămâni, până-n momentul în care mă pregăteam să termin primul draft al acestui material, târziu în noapte. Îl caut pe Nathan Zed pe YouTube și găsesc un clip abia urcat, cu titlul „Reușește până la 25… SAU RATEAZĂ-TE PENTRU TOTDEAUNA?”.

„Am 20 de ani acum, merg pe 21”, zice Nathan în video, „și am simțit întotdeauna că sunt într-o cursă de atingere a succesului cât mai repede posibil. Cred că mulți oameni de vârsta mea simt la fel. Trebuie să reușim în viață, dar repede… Pare că toată lumea din jurul tău o face mai repede, la o vârstă mai mică.”

Mă face să mă gândesc la Will, apoi la ce făceam eu la 21 de ani. Îmi aduc aminte: măturam părul de pe jos într-un coafor, descopeream mefedrona și le spuneam oamenilor că-mi place aquacrunk-ul. Nu știu care variantă e mai bună.

Mulțumiri speciale pentru Zoe Glatt, cercetător doctoral la London School of Economics, specializată în cultura YouTube, care a fost intervievată în timpul documentării acestui material.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.