Mama mea vedea monștri și ne ducea la mall ca să scape de ei

Fragmentul de mai jos din The Woo Woo de Lindsay Wong a fost publicat cu permisiunea Arsenal Pulp Press.

Fantomele Woo-Woo au venit pentru prima oară în vizită când aveam șase ani, în 1992, când s-a născut fratele meu mai mic. O lună mai târziu, la două sau trei noaptea, pare-se că „extratereștrii” au făcut o escală interplanetară la noi în bucătărie.

Mama știa că dobândise abilități paranormale puternice, „ca Superman”, după cum spunea chiar ea, plină de entuziasm, și, întrucât avea un vocabular în limba engleză de copil de clasa a IV-a și îi plăceau enorm înjurăturile, descria adeseori capacitatea ei de a prezice viitorul ca „simțul lui Batman pentru păianjeni sau un căcat de genul ăsta”. Cu toate astea, nu înjura niciodată în chineză, susținând că e respingător. Ulterior, aveam să-mi dau seama că limbajul ei nu semăna cu cel al majorității mamelor. La urma urmei, ce mamă își trezește fiica în miez de noapte cu o săritură în lungime în patul fetei și urlând că îi e „foarte frică, ajutor!” În cele mai multe nopți, dormea vizavi de mine, pe salteaua mea pentru copii, cu picioarele pline de bătături rezemate pe capul meu.

Majoritatea mamelor nu au nevoie de alinare din partea fiicelor lor de șase ani, dar în copilărie prezența ei fizică mă alina și mă îngrozea în egală măsură; picioarele ei cu o formă amuzantă, care miroseau a carne la conservă și mă iritau, erau o modalitate de a primi atenție. Mă văd drept fetița aia plinuță, cu fața ca o lună plină și teribil de înspăimântată de întuneric, care avea nevoie ca mama ei să fie mai normală și mai puțin schimbătoare – să-mi aline cu generozitate coșmarurile furtunoase când ațipeam împreună, numai că ea era mereu plecată când aveam cea mai mare nevoie de ea.

Halucinațiile maică-mii au început într-o dimineață devreme; totul s-a declanșat în timp ce cotrobăia după lapte praf în dulap, la ora de masă a fratelui meu. Mi-a zis mai târziu, a doua zi dimineața, că avea o voce aprinsă, cu purici, în cap, care părea s-o posede. Uită-te-acolo, i-a ordonat vocea, iar globii oculari și gâtul maică-mii s-au rotit robotic spre ușă, ca printr-o pură vrajă sinaptică. Ești ok, a asigurată-o vocea. O să fii mega ok.

„Lindsay, a fost un extraterestru sau o fantomă!”, s-a văicărit ea, apucându-mă de umeri. „Mi-a posedat creierul și corpul!”

Fiind prea mică să înțeleg, am dat din umeri și-am plecat. Dar voiam să știu de ce nu eram fericite și nici măcar amabile una cu alta, ca în The Flintstones sau The Jetsons, de la televizor.

Asta a fost prima „vedenie” care a făcut-o să insiste că fusese gazdă pentru Woo-Woo. „Au venit aici, chiar în bucătărie, și m-au îmbrățișat!”, a continuat, ținându-se de burtă și urmându-mă în bucătărie, unde eu căutam bomboane rămase de la Halloween pentru micul-dejun. „O, doamne! Fantomele sau extratereștrii mi-au pus foc în trup și mi-au dat puteri magice! Deci toată lumea din familia noastră trebuie să asculte de mine de-acum înainte!”

„Ok”, am zis, intenționând să-i arăt că o auzisem, „dar asta înseamnă că primesc mai multă ciocolată?”

Din păcate, în marea noastră familie chineză, sănătatea psihică nu era un punct forte. Aveam o bunică diagnosticată cu schizofrenie paranoidă gravă, despre care toată lumea spunea că e slabă de înger (sau că suferă de percepții extrasenzoriale jenante, cunoscute și ca „percepții extrasenzoriale de căcat”). Prea mulți dintre noi erau predispuși la căderi nervoase, mai ales în episoade psihotice pline de adrenalină. Iar mulți ani mai târziu, când aveam 20 de ani, de Ziua Canadei, în 2008, mătușa mea Frumoasa, cea mai tânără dintre cele cinci surori ale mamei, avea să ia orașul Vancouver ostatic, luând prizonieri mai mult de 200 000 de oameni, pentru că amenința să se arunce de pe Podul Memorial al Lucrătorilor în Fier.

Conform ceea ce acum aș descrie drept aberații chinezești de secolul XVII, s-a crezut că eram cumva mai predispuși decât alții să fim „posedați de demoni”. Înțelepciunea asta, despre care cică ar fi ceva cunoscut, era o superstiție din folclor în care familia mea credea cu sfințenie. Era o practică obișnuită, ca și spălatul pe dinți, care ne fusese transmisă de strămoși și perpetuată în clanul nostru. Familia noastră avea atât de puțină încredere în toate speciile de străini și în ziarele nord-americane, alegând, în schimb, să promoveze bârfe dezlânate spuse la telefon și tradiții vechi de căcat: „Aiya! Dacă te beși a căcat, du-te afară și pleznește-te de 50 de ori la cur cu un băț de bambus și-o să-ți treacă! Febră? Nicio problemă. Aleargă prin zăpadă. În pielea goală.”

Mai târziu, când eram la liceu și am făcut pentru scurt timp un opțional de psihologie, am văzut poza maică-mii lângă definiția halucinațiilor psihotice, dar, evident, Woo-Woo nu era menționat niciunde cu proastele lui dispoziții care ne dominau casa. În schimb, familia noastră insista că niște paria supranaturali ne colonizau corpurile, pentru că ne născusem cu minți apoase și inimi moi, ceea ce însemna că orice chestie moartă ne putea închiria pe gratis. Săreau aiurea pe dinăuntrul nostru și făceau schimb de gazde cel puțin o dată pe săptămână. E în ADN-ul și în credințele culturale ale aproape oricărei familii de chinezi de la țară să creadă că fantomele, gwei, îi bântuie din când în când, mai ales dacă se naște un copil excepțional de urât sau ia cineva o notă șocantă la examenul de bac. Dar Woo-Woo din familia noastră era cel mai horror.

Copil fiind, spre deosebire de mama, mătușile și bunica mea, n-aveam superputerea asta stranie și, după ce am aflat că mama e-n mare necaz, și fără să înțeleg întru totul consecințele, îmi doream din suflet să aparțin. Oricât m-aș fi străduit sau oricât de tare aș fi tras cu ochiul în dulapuri și debarale, nu reușeam să văd nicio fantomă.

Copil mic fiind, a nu avea puterea Woo-Woo era ca și cum n-aș fi fost invitată la petrecerea unei gazde pe care o detestam, dar la care toată lumea pe care-o cunoșteam fusese invitată și se întorsese extaziată de laser tag și de tortul de înghețată în șapte straturi. Deși certurile alor mei mă speriau în copilărie, mi se și părea fascinant tipul lor de nebunie, ca un accident de mașină. Nu puteam să nu mă uit.

Ca să-și rezolve problema supranaturală acasă, care în lumea reală a bucătăriei noastre era un caz sever de depresie și anxietate, mama ne ducea pe mine și cei doi frați ai mei la un mall din suburbii după ore. La început, mall-ul, cu magazinele lui colorate și mirosurile ieftine, de prăjeală în baie de ulei, era un dezmăț – un parc de distracții cu prostii, o realitate paralelă față de școală și casă. Acolo puteai să-ți torni pe gât cât Pepsi voiai, să-ți alegi batoane dulci, pline de zahăr, de la automatele magice și să te dai într-un tren ciuuu-ciuuu, mov, pe 75 de cenți – o scenă feerică în formare, în care mama voia să petreacă timp doar cu mine, un soi de mini-vacanță.

„Poți să-ți iei orice pula ta vrei”, spunea ea, și-mi înmâna portofelul ei, de parc-ar fi fost matroană atât a Anului Nou Lunar cât și a Halloween-ului.

Dar în a treia zi eram atât de obosită de haos și de mulțimi încât voiam doar să rămân la școală, să arunc nisip prin locul de joacă și să provoc, plină de entuziasm, alți copii la concursuri de mâncat furnici, ca apoi să le trag șuturi dacă nu câștigam eu.

Dar de luni până vineri stăteam în zona de restaurante, de când se deschidea până se-nchidea, de unde plecam doar când mergeam la cursuri. În cele din urmă, am început să pun bot și să trag pumni în spatele scaunului ei ori de câte ori conducea – nu voiam să mai stau în zona de restaurante, dar, la trei după-amiaza, ne culegea robotic pe mine și pe soră-mea și stăteam acolo până la 9 sau 10 seara. Anxioasă și înfuriată după prima săptămână, mi s-a interzis să mă întorc acasă dacă nu era tata acolo, pentru că ea zicea că suntem într-un pericol groaznic, apocaliptic.

„La Sears nu suntem în la fel de multă siguranță ca la Hudson’s Bay, pentru că nu e la fel de luminos”, exclama. „Căutați multă lumină și soare!”

Credea că dacă ne ascundem în paradisul comerțului, atunci muzica de lift, luminile fierbinți și strălucitoare din vitrine și salvele de mirosuri delicioase de mâncăruri grase o să ne aline și o să ne întrețină. Riscul de a fi uciși era mai mic dacă eram tot timpul înconjurați de o hoardă anonimă de gospodine cu cărucioare, niciuna conștientă de Woo-Woo-ul chinezesc malefic. Situația noastră nu era unică, întrucât familia mea extinsă o ardea des la mall-uri după înmormântări sau crize, ca să ne curețe de ghinion. În familia noastră, nu ne salvam decât pe noi înșine.

Ca să ne țină ocupați și să găsească răspunsuri la „vedenia” ei înfricoșătoare, mama ne punea de obicei pe noi toți să ne învârtim prin mall de 30 de ori, cu mine și sora mea abia ținându-ne după ea cu căruciorul, în timp ce ea îi dădea înainte. De când mă plânsesem că nu-mi place să alerg nonstop prin mall, îmi promitea o găleată de cartofi prăjiți și poate și două înghețate cu caramel fierbinte dacă totuși continui.

„Ce faceți dacă vă atacă un extraterestru sau Woo-Woo?”, ne întreba mama, insistând că alergatul o să ne ajute, dacă cumva fantoma malefică avea să ne găsească în mall-ul de lângă Vancouver. Ăsta era singurul mod în care știa să aibă grijă de noi.

„Du-te în Bay!”, urlam eu monoton, convulsiv, spartă pe zahăr, în timp ce sora mea dădea aprobator din cap. Asta părea s-o mulțumească pe mama, dar apoi ne mai întreba o dată, ahtiată după asigurările noastre de copii, neclintite, de un milion de ori.

Purtam bluze prost asortate și nespălate de trening și colanți cu motive dubioase, caleidoscopice, pentru că mama nu dădea prea multă atenție hainelor noastre. Familia Wong, zicea ea, nu era una de vanitoși, mai puțin atunci când aveam de impresionat niște rude. Ea însăși se îmbrăca la nimereală și nouă ne dădea ce nimerea – eu purtam salopete verde fofsorescent și tricouri portocalii de băieți, toate de la verișoarele mele mai mari, care erau prea mari pentru hainele uzate, de căcat, cel mai probabil date mai departe de alții din Hong Kong. Hainele de căpătat erau resturi cu paiete, cu mesaje haioase, scrise prost, chestie pe care am observat-o abia după ce am învățat să citesc. Pe salopetele mele scria pe laterale, cu sclipici, Rain in Spring run Mainly in Plaine, iar pe tricoul meu portocaliu, de plajă, scria Luff Thee Mother. Eram niște amărâți din suburbii în plină expansiune. Mă deranja la un nivel instinctiv că hainele mele arătau ca niște costume de patinaj artistic, dar nu m-am prins pe bune până când n-au început să facă mișto de ținutele mele copiii din clasele mai mari, ceea ce însemna că trebuia să le-arunc cu pietre-n cap la pauză.

Făceam duș de două ori pe lună ca să economisim, iar o educatoare de la noua școală Montessori a chemat-o într-o zi pe mama, ca să-i dea verdictul puturos.

„Lindsay face duș?”, a întrebat femeia naivă, educatoare nouă, proaspăt absolventă, fără să se prindă deloc că se confrunta cu o căpcăună. „Am avut nenumărate plângeri.”

„Vi se pare că copilul meu miroase a căcat?” Mama s-a înfuriat. Eu mă holbam la pupitru, pe care-l mutilam intenționat cu o cariocă. „Spuneți-mi, dintre toate educatoarele de la școala asta, cum de ne-am ales noi cu o muistă?”

S-a întors brusc la mine. „Haide, Lindsay, să ne lăsăm de școala asta!”, s-a răstit ea. „N-o să înveți nimic de la o nebună care consideră că miroși a rahat. Se ia de noi pentru că suntem chinezi.”

Dar săptămâna viitoare, după bunul ei obicei, a uitat de ceartă și m-a trimis înapoi, pentru că încercasem aproape toate școlile primare din district, iar eu deja eram foarte rezistentă la orice formă de educație care nu mă răsplătea instant cu bani. Deși aveam șase ani, nu știam să scriu sau să citesc și nici măcar nu eram sigură dacă părinții mei știau alfabetul latin – nu se obosise nimeni să mă-nvețe literele sau cifrele. Dar ca să-mi insufle o etică de muncă înfloritoare, părinții mă plăteau să mă duc la școală: 25 de cenți pe zi. Părinții mei chinezi înțelegeau valoarea mândriei monetare, dar profesorii mei se plângeau de mirosul de hazna și erau prea zgârciți ca să se despartă de 5 sau 10 cenți, ceea ce mă enerva, ca o durere sâcâitoare de burtă. Am încercat să nu arăt, dar mă îngrijora că eram sursa tristă și radioactivă a ping-pongului dubios dintre mama și profesorii mei.

Ce nu știam atunci era că mamei îi plăcea să se piardă la mall, ca un fel de femeie fantomă, fragilă – cu niște ochi uriași, căprui, de omidă, și păr prăjit din anii 80, care o făceau să arate permanent electrocutată – care se legăna înspre o cădere nervoasă prelungă, cu trei copii mici la purtător. Chiar dacă eram în 1993, trei copii însemna că ajunseseși la un anumit statut. Nu se putea opri din făcut copii până când nu producea un băiat, pentru că n-ar fi fost binecuvântată, conform superstițiilor noastre chinezești. Și, la urma urmei, fiul te transforma în ceva dezirabil pentru toți membrii comunității de chinezi, indiferent unde pe lume te aflai. Era ca și cum brusc deveneai proprietarul unui Porsche nou și șmecher, pe când a fi mamă de fată era ca și cum ai avea o Toyota în leasing.

Asta, aveam să ajung să cred, e ceea ce a condus la căderea ei nervoasă – a tot așteptat și-a așteptat nașterea frățiorului meu mai mic, iar când a sosit, n-a avut nicio revelație cu steluțe-n ochi, în care s-au deschis cerurile și universul i-a mulțumit cu o ploaie de pepite de aur.

În schimb, mama a intrat în depresie – cu mintea de-acum înțeleg că ar fi putut fi depresie postpartum, care e tratabilă. Numai că ea s-a folosit de mall, unde spera să fie salvată, bombănind înfricoșată în barbă despre intervenții divine. Dar o altă chestie pe care n-am văzut-o a fost că această cădere nervoasă trebuia să fie distractivă: se bucura de agitația frenetică, în felul ei, blocat emoțional – libertate din casa noastră zugrăvită în culori de azil de nebuni.

„Pizza? Hot dog? Cartofi prăjiți?”, urla entuziasmată când mă lua de la școală. „La mall poți să mănânci orice vrei! O să fim în siguranță și nu trebuie, în pula mea, să gătesc niciodată!”

„Cum zici tu”, îi spuneam, ignorându-i entuziasmul îmbătător și întrebându-mă, în secret, când o să putem să ne mutăm permanent înapoi acasă. Ca să-mi accentuez monstruoasa neplăcere, șutam în scaunul șoferului încontinuu, de pe bancheta din spate, dar ea nu părea să observe sau să-i pese.

Poate că mama mai vedea mutarea noastră și ca pe o rebeliune activă, deloc potrivită unei neveste, împotriva lui tata, căruia îi era frică și nu-i susținea reacțiile la fantomele ei, așa că-l făcea responsabil să-și gătească singur prânzurile cu tăieței wonton și să-și calce singur cămășile cu revere.

Privind în urmă, eram niște chinezi suburbani, superstițioși și paranoici, care se străduiau cum știau mai bine să se integreze. Fantomele Woo-Woo ne bântuiau până-n punctul în care, dacă cineva cădea sau se tăia la deget, era vina unui spirit rău – „Aiya! Adu Polisporina! Dar să te-asiguri că nu-s fantome în cabinetul de medicamente, în pula mea!”

După o săptămână de învârtit prin mall, tot ce-mi doream era o mamă și un tată care să examineze cu ce mă-mbrac la școală, să-mi facă sandvișuri cu cocoloașe și gem mov și să-mi citească seara. Fascinată cum eram de părinții mei vulcanici, m-am gândit că poate m-am născut în familia greșită. Că m-au răpit niște extratereștri cu gură mare, igienă proastă și maniere dezastruoase. Era răscolitor, nu, pură tragedie, în mintea mea curioasă de copil că nu semănam cu nicio familie din desenele animate de la TV.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.