Povestea satului italian care se crede țară

Pe vârful unui deal, deasupra unei străzi adiate de vânt, ascuns în colțul nordvestic al Italiei, șade un sat micuț și pitoresc. În acel sat, există o drăguță piață cu piatră cubică, în acea piață o casă veche din piatră, iar în acea casă locuiește un prinț.

Dacă satul Seborga pare rupt din paginile unui basm, este pentru că așa și arată. Aflat în vârf de munte, cu străzi medievale și biserica catolică tradițională se potrivește stereotipului de carte poștală a Italiei rurale.

Cu excepția faptului că Seborga nu face deloc parte din Italia. Cel puțin după spusele rezidenților săi, care susțin că Seborga este capitala unei națiuni independente mândre – cu propriul lor steag, monedă, și da, propriul prinț.

Ar putea părea o nebunie (având în vedere că suntem în secolul al 21-lea, etc), dar, deși principalii suporteri ai săi sunt un grup de Cavaleri Templieri (un ordin care a dispărut pe vremea cruciadelor), atât Prințul Marcello I cât și revendicarea tronului sunt probleme actuale și reale. Atât de reale de fapt încât au existat impostori care au încercat să-l uzurpe (mai multe despre asta mai târziu).

Dacă vizitezi Seborga vei vedea că dovada propriei independențe este pretutindeni. Portrete ale monarhului atârnă în toate clădirile. Gardienii sunt accesorizați splendid cu berete albastre, salută turiștii cu un gest inteligent în timp ce merg, iar steagul seborgan, o combinație cu dungi albastre și albe, flutură din multe clădiri. Magazinele locale au afișe care anunță că acceptă și Liguino Seborgani (momentan echivalentul a șase dolari americani), iar stema e afișată cu mândrie pe plăcuțele seborgane de înmatriculare. Deci cum a reușit acest mic așezământ să se declare o țară independentă? Și mai important, de ce?

„Ei bine, nu e ca și cum ne-am trezit într-o dimineață și ne-am gândit că ar trebui să fim independenți că e mișto”, spune prințesa Nina Menegatto, soția lui Marcello. „Avem documente care arată că nu am fost niciodată oficiali anexați Italiei, deci s-a întâmplat din greșeală de fapt.”

Afirmația lor se bazează pe faptul că în 1729, Seborga și cei aproximativ 14 kilometri pătrați din jurul ei au fost aparent cumpărați de Regatul din Sardinia (care în schimb a fost mai târziu absorbite de Italia). Totuși după cum explică prințesa Nina, „contractul de vânzare nu a fost niciodată semnat oficial, ștampilat și plătit. Deci nu este valid.” Există dovezi că anterior acestui document principatul era autoadministrat în mod eficient încă din 954. „Și de asta ne-am cerut independența.”

Ce pare să fi fost o neglijjență birocratică s-ar putea să fi rămas fix așa, dacă nu s-ar fi zbătut un om să umble prin arhivele istorice. În anii 1960, capul florarilor, Giorgio Carbone, a început să exploreze istoria orașului, care prima oară a fost un avanpost în apropierea Mânăstirii din Lerins (în Franța modernă de azi) și apoi un principat autonom condus de călugări și susținut de ordinul cruciaților al Cavalerilor Templieri.

El a fost cel care a descoperit dovada independenței Seborgiei și a convins localii să voteze pentru ea într-un referendum. După ce au decis să trăiască după tradiția monastică din Seborga de a-și alege conducătorii, populația noii țări independente l-a ales în mod corespunzător pe Prințul Giorgio I – sau „Extraordinarul Prinț Giorgio I”, ca să-i dăm titlul complet.

„A fost cu siguranță un personaj special”, spune prințesa Nina, în timp ce-și amintește cu drag de Giorgio. „A fost un bărbat foarte inteligent, un om de afaceri care vorbea mai multe limbi. Ok, era un pic nebun de asemenea, pentru că ceea ce a făcut el a fost puțin nebunesc, în special la început. Dar spre final, a pus Seborga pe hartă, deci ce a reușit să facă a fost destul de uimitor.”

Setea de independență a lui Giorgio a fost negreșit ajutată de forța comunității locale, și locul său în ea. „Seborga este ca o mare familie – toată lumea cunoaște pe toată lumea”, spune Nina. Dar bineînțeles că a fost și un element economic. „Satul trăiește de pe urma agriculturii și afacerii cu flori; acestea sunt principalele surse de venit”, explică prințesa Nina. „Dar pentru turism evident că povestea cu principatul ajută.”

„Restaurantele și magazinele de suveniruri, de exemplu, supraviețuiesc cu ajutorul turismului. Oamenii sunt curioși, așa că au venit să ne vadă – De ce este principat, ce se întâmplă aici?”. Numărul turiștilor, crede ea, este în continuare în creștere ca rezultat al curiozității. „Avem acum turiști japonezi în Seborga pe care nu-i aveam înainte.”

Într-un final totuși, ce pare să-i fi convins pe localnici (aproximativ 300) să voteze în favoarea independenței a fost încrederea sinceră în cauză. „Oamenii chiar sunt asumați”, spune prințesa Nina. „Dacă îi întrebi ce naționalitate au, spun Sunt italian și seborgan.”

Ea și soțul ei, prințul actual, sunt un exemplu. Niciunul nu s-a născut în principat, și de fapt abia s-au mutat aici din apropiatul Monaco la începutul anilor 2000. „Ne-am îndrăgostit de loc. Soțul meu a descoperit o casă veche în piațetă care era total distrusă, așa că s-a hotărât să recondiționeze întreaga clădire. Oamenii chiar au apreciat că cineva investea în sat.” Acesta a fost motivul pentru care i s-a cerut lui Marcello să candideze la următoarele alegeri ca următorul prinț.

„I-am spus inițial că e nebun, pentru că părea oarecum o nebunie”, spune Nina. „Dar apoi mi-am dat seama de întregul substrat și chiar am realizat că era de-a dreptul interesant.”

Să înaintăm câțiva ani după ce cuplul și-a asumat rolul ales. („În mod oficial nu există o prințesă pentru că nu poți moșteni titlul, trebuie să fii aleasă”, spune Nina, dar explică că oficial ea este și ministrul afacerilor externe din Seborga).

Ei conduc procesiunea Cavalerilor Templieri de ziua națională seborgană, și chiar conduc delegații în afară (de curând au vizitat India). „Este istorie, de fapt, nu e ca și cum am inventat noi asta”, spune prințesa Nina. „Suntem destul de diferiți față de alte micronațiuni pentru că avem un trecut istoric.”

Interpretările istorice sunt rareori bătute-n cuie, iar sentimentul de națiune poate fi un lucru fragil – după cum au arătat recentele referendumuri apropiate din Scoția și Catalonia. Când te declari ca fiind o țară un pic mai vârstă decât o generație, și bazată pe o omisiune istorică, nu este deloc surprinzător cumva că vei avea parte de provocări.

Seborga a aflat exact cât de fragile pot fi țările acum doi ani în urmă când, spre oroarea lor, un impostor a început să apară pe internet. „Nu știu dacă ai auzit de asta, a fost peste tot la știri”, spune prințesa Nina. „E un francez, un impostor care se pretinde a fi prințul de Seborga.”

„A vizitat Seborga o dată și apoi a lansat un website și a pretins că este prinț. Francezii ajung mai degrabă pe acel site fiindca este in franceză, iar asta este foarte enervant.”

„Nu facem bani aici în Seborga, toți membrii principatului sunt voluntari – asta ne consumă mult timp, iar apoi vin oameni din ăștia care distrug tot ce facem și nu este ok”, spune Nina. Autoritățile legitime din Seborga au deprins acțiuni în justiție ca să-l forțeze pe prinț să se oprească și să renunțe, dar atâta timp cât jocul lui Google rămâne puternic, „nu este ușor să-l oprești”.

Ar fi ușor să râzi de asta, dar pe fondul Brexitului și alegerea unui nou guvern bazat pe naționalism în Italia, cerința seborgană la independență naște tot felul de întrebări despre identitatea națională, ce este cu adevărat o țară și cine decide asta.

Dacă prințul fals poate fi șters ca fiind un iritant, refuzul lumii din afară să recunoască Seborga se prezintă ca o posibilă amenințare. Nina și prințul Marcello au dus cazul lor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg, au elaborat misiuni diplomatice în întreaga lume, și se gândesc să aplice pentru statutul de observator la Națiunile Unite. „Evident că ceea ce vrem noi este independența”, spune Nina, dar recunoaște că sunt slabe șanse ca guvernul italian să le-o acorde vreodată.

„Uită-te la toate celelalte țări care vor să fie independente – uite-te la Catalonia”, spune ea, „dar știi că nimic nu este imposibil. Uită-te ce s-a întâmplat cu Brexitul, uită-te la Trump. Cine știe ce se va întâmpla în viitor?”

Un lucru pe care îl știe prințesa Nina este că indiferent de atitudinea Italiei, seborganii nu vor merge niciodată atât de departe ca mișcarea de independență a Cataloniei. „Avocații noștri se ocupă de caz, dar nu e ca și cum ne vom duce în piață și vom lupta împotriva Italiei cu cuțite sau ceva de genul. Cu siguranță că nu.” Pare îngrozită de gândul ăsta.

Într-un final, pe lângă faptul că sunt Prințul și Prințesa unei mândre nații independente, Marcello și Nina sunt cetățeni simpli obișnuiți cu vieți simple. „Avem o reputație, avem alte joburi, așa că nu punem în pericol asta. Și este totul sută la sută legal.”

Asta ar putea sugera că noțiunea de Seborga ca națiune este puțin probabil să obțină tracțiune la nivel internațional în curând. Dar în mod egal, lipsa de recunoaștere legală nu-i va opri pe vizitatori să se îmbulzească în acest regat de basm – și nici nu ar trebui. Până la urmă este, după cum spune Nina, „cu adevărat chiar magic”.

Poți afla mai multe despre Seborga și trecutul ei pe site-ul oficial al Principalității din Seborga.

Articolul a apărut inițial pe Amuse-i-d.