Ce trebuie să facă femeile ca să nu mai fie hărțuite pe stradă

Să crești ca femeie în Indonezia înseamnă să ți se spună constant ce nu ar trebui să faci. Fetele nu ar trebui să fie atât de preocupate de educație. Chiar n-ar trebui să fie atât de rele sau încăpățânate. Și atunci când vine vorba despre ieșitul din casă noaptea, sfatul este scurt și la obiect: femeile n-ar trebui să umble noaptea pe stradă. Nici să umble neînsoțite, o idee care, pentru unii, sfidează nebunia. Deci, obiceiul meu de a mă plimba târziu în noapte sigur n-ar primi aprobarea tuturor. Dar o fac oricum.

De ce? În multe feluri, plimbările fără însoțitor, mai ales după lăsarea serii, când orașul este mai liniștit și traficul este mai lejer, sunt terapeutice. Este o cale de a-ți recăpăta echilibrul atunci când ești la limita unei căderi nervoase, iar, pentru mine, funcționează mai bine decât orice terapeut cu care am stat de vorbă.

Dar este și incredibil de iritant pentru că fix acolo, în inima acelui proces de grijă față de sine, mă confrunt constant cu realitățile dure ale faptului că sunt femeie într-o țară în care hărțuirea stradală și sexuală și infracțiunile care implică violența sunt niște preocupări foarte serioase pentru orice femeie care alege să străbată singură străzile.

Plimbările în sine nu sunt o idee deloc populară în orașul ăsta. Indonezienii merg pe jos mai puțin decât orice altă nație din lume, conform unui studiu lansat anul trecut de Universitatea Stanford, în Statele Unite. Nu e chestia că suntem o nație care urăște să meargă pe jos. Deciziile de genul nu pot avea loc într-un vid. Problemele de infrastructură, inexistența unor reglementări reale în trafic, trotuare lipsă, gurile de canalizare neacoperite și poluarea fac plimbările destul de greu de suportat.

Dar pentru femei, riscul unei hărțuiri – sau mai rău – este prima îngrijorare pe listă. Este o problemă dificilă pentru a fi cu pusă cu adevărat în context cu informații, pentru că datele sunt de multe ori foarte dificil de obținut. O listă a plasat, oarecum eronat, Jakarta pe lista cu cele mai nesigure orașe din lume.

Săptămâna trecută, mă îndreptam spre casă, după un concert susținut de trupa post-punk Protomartyr, și încercam să-mi fac ordine în gânduri. Nu este o rută nebunesc de lungă, dar traversezi totuși Antasari, un drum lung, în linie dreaptă și periculos. Este genul de drum preferat de găștile de motocicliști și, într-un oraș în care nimeni nu merge pe jos, să fii o femeie singură care se plimbă în timpul nopții te cam poate transforma într-o țintă.

Nu îmi era frică pentru că treceam niște chestii prin filtrul rațiunii și mă concentram pe alea. Mă îndreptam spre casă și eram pierdută foarte adânc în gânduri, dar apoi, am fost readusă la realitate de trei smucituri. Erau bărbații care încercaseră să mă convingă să merg cu ei pe motor.

„Hei, fato! Urcă-te pe motorul meu! Hai acasă cu mine!”, au spus ei.

Am ripostat. Le-am spus: „Crezi că am nevoie să mă duci tu acasă? Du-te dracu!” și am continuat să merg. Dar mi-am dat seama că nu era chiar o chestie sigură, așa că mi-am tras jacheta neagră pe cap – o schimbare de garderobă care m-a făcut să par androgină. Mai târziu, am trecut pe lângă un grup de bărbați care zăboveau pe marginea drumului și niciunul n-a zis nimic. În schimb, s-au holbat la mine de parcă eram o stafie sau ceva de genul. Oricum asta ne transmit filmele indoneziene horror: femeile care încalcă regulile sfârșesc ca fantome.

Într-un final, n-am ajuns acasă. Am găsit o femeie în stare de șoc și rănită după ce a fost lovită de o gașcă de motocicliști. Avea o zgârietură pe frunte care sângera, vânătăi și jeanșii rupți. Mi-a spus că abia își putea aduce aminte ce se întâmplase. Am însoțit-o la spital ca să mă asigur că primește asistență medicală.

„Bărbații ăia au încercat să-mi ia geanta, dar n-au reușit, așa că m-au împins de pe motor”, mi-a spus ea în timp ce încerca să-și aranjeze hijabul și să-și pună ochelarii.

Ăsta e un alt semn că n-are nimic de-a face cu ce porți. Oamenii le spun femeilor indoneziene că „cer să fie agresate” dacă nu se îmbracă conservator. Dar iată aici o femeie cu hijab care a primit un tratament și mai crud decât mine.

Totuși, încercarea mea de a semăna mai mult cu un bărbat a părut să-mi ofere un oarecare nivel de protecție. M-a făcut să mă întreb: ar trebui să ne negăm feminitatea în public doar ca să ne simțim în siguranță? Sunt bărbații singurii liberi să se plimbe prin oraș fără să se teamă?

Am simțit că trucul meu – să arăt mai mult ca un bărbat ca să mă simt mai în siguranță – doar a perpetuat ideea sexistă că o indoneziană care încalcă cutumele societății este considerată mai „masculină" decât celelalte femei. Mi se pare că aproape susțin ideea că hainele sunt motivul pentru care femeile sunt hărțuite pe străzi (sau în transportul în comun, online, practic oriunde).

Asta nu este o idee specifică Indoneziei. Michael Kimmel, un profesor de sociologie și studii de gen și autorul cărții Guyland: the Perilous World Where Boys Become Men, a scris că fetele care au comportament „băiețesc" sunt recompensate cu o mobilitate ascendentă, în timp ce băieții care se comportă feminin sunt trași în jos pe scara socială.

„Fetele care se comportă ca băieții urcă pe scara socială”, a declarat el pentru CNN. „Băieții care au un comportament masculin coboară pe scara socială și riscă să-și piardă statutul."

Cu toate că mă pot bucura de faptul că o vestimentație androgină este oarecum benefică, mă întreb dacă nu cumva mă trădez singură. Are mult mai mult sens pentru mine să trăiesc într-o lume în care identitatea de femeie este un aspect important; o lume în care femeile nu trebuie să-și ascundă genul doar ca să se poată plimba noaptea pe stradă. Nu vreau să dispar. Vreau să fiu văzută.

Chestia asta îmi amintește de toate interviurile pe care le-am făcut cu tipul de bărbați care simbolizează „hipermasculinitatea toxică” aici în Indonezia. În timpul interviurilor cu hoți, gangsteri sau mafioți, îmi aprind mereu o țigară într-o încercare de a mă integra. De ce trebuie să pretind că sunt altcineva ca să mă simt în siguranță?

Dar presupun că până în ziua în care genul și sexualitatea vor fi considerate cu adevărat egale în Indonezia, o să continui să folosesc țigările și jachetele „masculine” ca pe-o barieră protectoare. Totuși, în timp ce discutam ideea asta cu o prietenă, ea m-a întrebat: „Cât va trebui să ne mai ascundem în spatele jachetelor și a fumului de țigară?” Aș fi vrut să-i pot răspunde la întrebarea asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE ID.