High hui

De cine o să dai în toate camerele la o petrecere

Ghidul suprem despre unde se-ntâmplă lucrurile importante.
21 Noiembrie 2017, 5:00am
 Fotografie via Shutterstock | ilustrație de Noel Ransome

Pe măsură ce îmbătrânesc, chefurile acasă de calitate (ca să nu mai vorbim de „bahaosuri”) au devenit niște evenimente mult mai puțin frecvente, înlocuite de umblatul prin baruri întunecoase cu perioade intermitente de abstinență și autoreflecție. De-asta, atunci când petrec, încerc să mă distrez la maximum. Ca un pescăruș care alunecă de pe un petic fierbinte de asfalt pe un altul, încerc să mă plasez în locurile de la petrecere unde știu că o să am parte de companie plină de energie și că o să alunece conversația cu rapiditatea și umorul lui Oscar Wilde, dac-ar fi scris Can’t Hardly Wait. Nu vreau să-mi pierd timpul în camere cu frecvenţă redusă, unde nu te distrezi. Vreau să fiu în mijlocul petrecerii, adică al petrecerii în care vreau să mă aflu. Ca să faci asta, trebuie să înțelegi în esență arhitectura internă a unei petreceri. Care e scopul fiecărui spațiu? Oare camera în care urmează să rămân e marfă sau s-a dus naibii? Ai mai jos un ghid personal al camerelor pe care o să-l întâlnești la un chef acasă – sper să te ajute în călătoria ta pe culmile bahice.

Camera de pantofi

Camera de pantofi, care, dacă ești bogat, e foaierul – sau, dacă ești ca noi toți, e fie spațiul direct din fața sau din spatele ușii de la intrare – e primul indiciu despre ce gen de petrecere urmează. Există vreo întrebare mai esențială pentru o petrecere decât Trebuie să ne descălțăm? Întrebarea vrea, de fapt, să afle ce facem noi aici cu petrecerea asta. Construim o comunitate egalitară, dedicată efortului unui mediu sigur, în care avem toți încredere unul în altul și lucrăm împreună, ca să ne asigurăm că nu ne udăm la picioare? Sau o să rămânem o armată de indivizi trecători, care mărșăluiesc prin petrecere în cizme și adidași, fără făgăduințe făcute nimănui și pentru nimic, în afară de propriile noastre libertăți și plăceri?

Desigur, ca orice alt proiect socialist, și în acesta vor exista ineficiențe. N-am văzut niciodată o cameră de pantofi în care să nu fie haos, iar singurul principiu de organizare să fie cel mai bine descris drept sedimentarea, în care a-ți găsi pantoful înseamnă să cauți într-un maldăr de pantofi aranjați cronologic, ca și cum ai săpa prin arhivele fosile ale sosirii la petrecere. Să ai grijă, mi s-a spus – deși poate e o legendă urbană care circulă printre mileniali – că dacă pleci de la petrecere încălțat cu pantofii Blundstones ai altcuiva, o să te trezești cu împrumuturile de student ale persoanei respective pe cap.

Toți oamenii pe care-o să-i cunoști în camera de pantofi: O persoană care țopăie pe un picior și-ncearcă să-și smulgă o cizmă încăpățânată; un cuplu care-și caută frenetic pantofii ca să poată să plece și să aibă o ceartă monstru; un tip care livrează pizza, despre care a uitat absolut toată lumea.



Baia/lavoarul/toaleta

Dacă e o petrecere bună, o să te duci la baie o singură dată înainte să devină constant ocupată – un dreptunghi vag de lumină care se revarsă peste marginile ușii închise e singura dovadă a utilităților dinăuntru. Așa că ia-ți ce ai nevoie de-acolo. Dă-te cu niște apă pe față și șoptește-ți „controlează-te”, de parc-ai fi în The Departed. Folosește un pic din ața dentară a gazdei. Caută medicamente bune în dulăpiorul din baie.

Pentru timpul care ți-a rămas la petrecere, trebuie să-ți faci planuri alternative. Evită cu orice preț discuțiile cu străinii în fața băii. Motivul nespus pentru care vă aflați amândoi acolo va atârna deasupra oricărei tentative de conversație. „Salut, mă cheamă Jordan și, da, și eu de-abia aștept să mă cac. Încântat de cunoștință.”

Dar ai grijă și cu planurile alternative. Am fost acum nu foarte mult timp la un party și mă pișam afară, când am auzit că se deschide o ușă. Tipul care stătea la subsol își scotea câinele, Nixon, la plimbare, iar Nixon a alergat prompt în sus pe scările în fața cărora s-a dovedit că mă pișam eu direct. Tipul, furios, mi-a cerut să-i spăl câinele pe picioare.

Citește și Am mers la petreceri deprimat și mi-am dat viața peste cap

Cuvintele lui exacte au fost: „A, super! Păi, acum trebuie să-mi speli câinele pe picioare.”

La care eu am răspuns: „Sigur, ți-l spăl pe câine pe picioare. Să-l iau în brațe?”

Tipul, căruia în mod clar îi plăceau conflictele, atât de natură fizică, precum și auditivă, s-a calmat când a văzut că sunt agreabil și pasiv și a răspuns autoritar: „Da, da, ia-l în brațe. Ă, ok, vino după mine.”
M-am ținut după el până la el în apartament și i-am înmânat câinele, în timp ce am dat drumul la apă nu-prea-fierbinte peste lăbuțele adorabile ale lui Nixon. După ce am terminat procesul, cu tandrețea unei asistente medicale profesionale, tipul a oftat împăciuitor, înainte să mă întrebe: „Vrei să băgăm un bong?” Da! Încă o prietenie creată prin forța coezivă a urinatului în public.

Toţi oamenii pe care-o să-i cunoști în/pe lângă baie: o persoană care trebuie să se pișe răăăău de tot; reflexia proprie, în oglindă, care pare incredibil de beată; cineva care se ține de toaletă ca de-un iubit cu care s-a reîmpăcat de curând.

Afară

Ah, spațiul de afară, o componentă strategic esențială a petrecerii. E baia și fumoarul alternativ. Atractivitatea spațiului de afară funcționează și ca un fel de curent oceanic pentru petrecere, care le dă oamenilor o scuză să plece din încăperea în care se află, să se amestece și să se cunoască grupurile și conversațiile între ele și să mențină petrecerea într-o stare de flux necesar.

Mai există și forța revigorantă a petrecerilor afară. Petrecerea ta nu mai e constrânsă de ziduri și obiecte de uz casnic; nu, acum e conectată la ritmurile mai profunde de nebunie și fertilitate ale naturii. Aerul proaspăt, elementele naturii, lumina revărsândă a lunii sunt ca și cum Dionis însuși ni s-ar freca de creiere și de umeri și ne-ar șopti la ureche: „Ei, hai, asta numești tu petrecere? Dă-i bătaie. Suie-te pe acoperiș, dezbracă-te și începe să dansezi. Rupe antena aia satelit de pe soclu și bea Four Loco din ea.”

Toți oamenii pe care o să-i cunoști Afară: Oamenii care fumează doar când beau, drept pentru care nu au nicio țigară, dar nici vreo problemă în a împrumuta vreo 20 de-a lungul serii; junkiștii prea sparți să socializeze, care nu pot decât să rânjească, în timp ce zac într-o tăcere stoică, unsuroasă; una dintre gazde, panicată, care întreabă dacă a văzut cineva pisica.

Camera de dans

Să luăm o pauză și să ținem un moment de reculegere pentru toți acei bravi patrioți și exploratori și primii lor pași șovăitori, pe un ring de dans care încă nu s-a format. Ei sunt cei care împing canapelele din living la perete sau își dau seama că dacă ridică și mută masa asta, diningul devine o simplă podea alunecoasă, perfectă pentru tot felul de alunecări și piruete extravagante. Însă acele prime câteva momente... nu pot să mă gândesc la niciun alt mediu social mai rece și mai ostil. Poți să mori din cauza expunerii la indiferența rece a celor care nu dansează și a felului exersat în care ne evită nouă momentele vulnerabile și șovăitoare.

Există și agonia abandonului, în momentul în care unul dintre colegii dansatori – ale cărui zâmbete timide, care recunoșteau prostia întregii chestii, erau lipiciul care ținea în loc tot proiectul ăsta nenorocit – cade pradă tentației și siguranței ticăloșite și pleacă de pe ringul de dans, astfel încât întreaga încercare începe să se clatine pe marginea prăpastiei.

Citește și Cum se distrează corporatiștii români împreună, când iau pauză de la muncă

De ce avem nevoie de așa ceva? De ce flirtăm cu abandonul de sine și rușinea? Pentru că petrecerile la care se dansează sunt cele mai bune petreceri. Pentru că uneori reușești să renunți la nesiguranță și la dureroasa conștiință de sine și nu-ți mai pasă că dansezi cu grația unei furculițe aruncate la pământ sau cu coordonarea a mai mult de patru oameni care se văd la brunch și ai ritmul unei perechi de pantofi în uscătorul de rufe.

Iar dacă tu te ocupi de muzică, trebuie să construiești atmosfera până să pui „Pony”. Nu-l pune din prima ca un maniac.

Toți oamenii pe care-o să-i cunoști în camera de dansat: Tipul care dansează ca Bruno Mars, dar dacă Bruno Mars ar fi un dansator prost; un tip care se preface că face rap, dar, de fapt, mormăie tâmpenii, pentru că nu știe niciun vers; o tipă care cere să asculte Beyonce cu o intensitate sincer terifiantă.

Camera de droguri

Asta e non-baia unde se duce lumea să bage cocaină și sfârșesc prin a involua înspre forma lor cea mai enervantă. Probabil e un dormitor sau, din când în când, un living mai puțin folosit. Indiferent de variantă, camera o să fie la fel de vraiște ca și prima interacțiune socială între o persoană prăjită cu o persoană neprăjită. De obicei, din experiența mea, e o cameră super-exclusivistă – camera VIP a petrecerii, iar prin asta vreau să spun că eu nu sunt niciodată invitat să bag cocaină. Gen, înțeleg, cocaina e foarte scumpă și nu poți s-o împarți cu toată lumea, mai ales cu cineva ca mine, care arată cam pe-atât de cool și periculos precum tipul care tocmai a fost dat afară de la o librărie, din cauza alegerii sale controversate pentru cartea lunii. Numai că e o înțelegere aiurea, gen, a, nu-ți împarți cocaina, dar tocmai urmează să-mi împărtășești toate părerile pe care le-ai avut vreodată. Nu mi se pare deloc o combinație cinstită.

Deși probabil e mai bine că nu sunt invitat în camerele astea. Rarele ocazii când am băgat cocaină au fost experiențe umilitoare pentru toți cei implicați. În loc să trag simplu, cu încredere, a trebuit să trag de pe toată masa, încercând să strâng tot ce mai era pe-acolo, ca un fel de furnicar clar deloc cool. E atât de rău încât sunt destul de sigur că-i e rușine și cocainei pentru mine.

Toți oamenii pe care-o să-i cunoști în camera de droguri: Cocainați pe care se vede că-s un pic prea entuziasmați de ce urmează să se-ntâmple; un tip cu niște păreri clare despre regia artistică a universului Marvel; un coleg de apartament pe care nu l-ai mai văzut niciodată și care o să rămână în camera de droguri până la finalul petrecerii.

Camera bună, adică bucătăria

Întotdeauna cea mai bună cameră de la o petrecere va fi bucătăria. E unul dintre puținele adevăruri indisputabile în această viață trecătoare. Acolo se află băutura, deci va exista un trenuleț neîntrerupt de petrecăreți pe care poți să-i cunoști. Și o să fie ușor să-i cunoști, pentru că socializarea e mult mai simplă când stai în picioare sau sprijinit, decât atunci când stai jos. Când mă sprijin de o tejghea sau de un aragaz mă simt cool și relaxat, pregătit să-mi fac un prieten nou, dar când stau jos mă simt, gen: „A, nu, oi fi pe veceu? A, bun, e doar o canapea. Am fost pe-aproape.” Să nu mai vorbim despre momentele în care tu stai jos și-ți vorbește cineva din picioare, ceea ce mă face să mă simt ca și cum urmează să mi-o iau de la un tiran bețivan.

De-asta e marfă în bucătărie. Toți stăm în picioare sau sprijiniți, suntem la același nivel, ne privim reciproc în ochi. În plus, ai spațiu să te desfășori, să te-nvârți, să te rotești, să te scuturi și, dacă ești fostul meu coleg de apartament Josh, să te joci Fruit Ninja în viața reală, ceea ce-nseamnă că trecea prin toate fructele care putrezeau la noi în frigider și le arunca și le tăia cu un cuțit incredibil de ascuțit. Doar în bucătărie, înconjurat de formele liniștitoare ale bolurilor, genul ăsta de demență e nu doar acceptată, ci chiar prețuită.

Citește și Cum să nu fii un idiot când te duci la o petrecere cu sex

Vrei să ai o petrecere cu adevărat memorabilă? Transformă-ți toate camerele din casă în bucătărie. Pune un blender în baie, scoate toate scaunele din living și înlocuiește-le cu spatule. Oaspeții tăi o să-mi mulțumească.

Toți oamenii pe care-o să-i întâlnești în bucătărie: Gagici; tipi pe care-i doare-n pulă; iubiți; urâcioși; oameni care-și zic jucători; MILFe; și pești; oameni care-au venit cu Caddy; rockeri, hip-hopperi; și toți oamenii din jurul lumii.

Camera rea

Camera rea poate să fie orice cameră din casă. Un dining care n-a fost transformat în ring de dans, un living în care oamenii se joacă Nintendo Switch de prea mult timp, un beci în care-i un pic prea frig și prea dubios. Nu-i nevoie decât de senzația că nu aici trebuie să te afli. Ca să fim bine înțeleși: pur și simplu dacă te afli în Camera Rea nu înseamnă că ai făcut ceva rău. I se poate întâmpla oricui. Poți să stai pur și simplu într-o cameră, să te-afunzi în iarbă și o conversație ca lumea și să ratezi schimbările subtile de temperatură din cameră. Poate a fost din cauză că a scos cineva un hula hoop un pic prea devreme în timpul serii sau toată lumea a fost deranjată de jocul de Twister care a devenit competitiv la modul grav, dar întrebarea care-ți distruge lumea începe să se înfiripe în capul tuturor: mă-ntreb ce se-ntâmplă în rest la petrecere? Odată ce s-a-ntâmplat asta, oamenii care se scurg ușor din cameră încep să se transforme într-un torent care lasă în urmă doar frunzele ofilite a ceea ce a fost odinioară un decor de distracție.

Chestia importantă e să-ți păstrezi calmul și să știi când e momentul să te retragi în glorie. Ultima oară când mi s-a-ntâmplat mie asta, ceea ce fusese odinioară o cameră cu distracție și vibe s-a transformat rapid într-un dom al loserilor, pustiu și rece, plin cu mine, doi alți ciudați de a căror companie mă bucuram, precum și o persoană care se juca non-stop cu hula-hoop-ul. Plin de dorința de a sfida zeii, eram sigur că dacă rămânem pe loc, curgerea inevitabilă a petrecerii avea să se întoarcă la noi și o să ne aflăm în teren – regii și reginele unei Noi Lumi fertile.

Nu s-a mai întâmplat. În schimb, ce s-a întâmplat a fost un semnal puternic că ne aflăm în Camera Rea. A intrat cineva în cameră, s-a uitat în jur și-apoi s-a întors instant pe călcâie și a plecat. A fost o condamnare de o clipă, fără cuvinte, că ne aflam în Pustiul petrecerii, unde au fost lăsați să se stingă cei inutili – cei murdari, invizibili – în timp ce petrecerea își vede de-ale ei în altă parte.

A trebuit să-mi cer scuze față de cei care rămăseseră cu mine și nebunia mea. Fusesem un fals profet, care ne adusese în pragul ruinării. Tot ce mai aveam de făcut era să scrijelesc CROATOAN în perete și să-mi dau berea pe gât, ca să am un motiv bun să plec din locul acela de pierzanie.

Toți oamenii pe care-i vei întâlni în camera rea: Eu.

Iată un ghid scurt și util pentru chefuri acasă. Nu uita să-ți păstrezi modestia, să te distrezi, să-ți urmezi instinctele și ne vedem sub lumina caldă de aragaz din bucătărie.