10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui psihoterapeut

„O relaţie cu un terapeut ar fi cel mai bun lucru care ţi s-ar putea întâmpla.”
20.10.17
psihoterapie, psihoterapeut, cum e la psihoterapie, terapie sau psihoterapie

În cabinetul de psihoterapie al lui Daniel Wagner din Koln nu există canapea. Psihoterapeutul de 34 de ani se aşază în diagonală faţă de clienţi. „În felul ăsta, stau cu faţa la ei, dar poziţia le permite şi să evite contactul vizual din când în când. Prefer să-i consider clienţi, nu pacienţi. Nu vreau să se simtă nimeni mai bolnav decât e deja", explică el.

Clienţii lui sunt liberi să-l ignore dacă se întâlnesc întâmplător pe stradă, el nu iniţiază niciodată contactul. „Nimeni nu trebuie să fie pus în situaţia jenantă de a explica cuiva cine sunt. Dacă un client mă salută pe stradă, îl salut şi eu."

I-am pus câteva întrebări pe care am vrut mereu să i le pun unui psihoterapeut.

Citește și Un psihoterapeut român mi-a explicat ce se întâmplă dacă pierzi nopțile la seriale

VICE: E adevărat că majoritatea terapeuţilor se luptă, la rândul lor, cu propriile probleme de sănătate mintală?
Daniel Wagner: E un sâmbure de adevăr în clişeul ăsta. Am impresia că unii din colegii mei ar putea intra în categoria asta. Pe de altă parte, cine decide ce e „normal"? Eu unul nu pot. Practicând meseria asta, mi-e foarte limpede că nu există o deosebire clară între sănătatea mintală şi boala mintală. Fiecare are ciudăţeniile lui şi mulţi au trecut prin experienţe dificile în copilărie. Tiparele comportamentale şi obiceiurile pot deveni o problemă dacă provoacă suferinţă.

Care sunt cele mai urâte amintiri ale tale din copilărie?
Cu siguranţă, n-am avut o copilărie grea. Dar, ca psihoterapeut, a trebuit să învăţ să-mi analizez propria copilărie. Personal, am fost genul mediator. Dacă exista un conflict între fratele meu şi părinţi, voiam să-i ajut să-l depăşească. Un instinct de genul ăsta poate deveni o povară, dacă ajungi să aplanezi conflicte şi să te concentrezi să le fie bine celorlaţi, neglijându-te pe tine. Acum ştiu cât e de important să am grijă şi de mine însumi.

Te enervează vreodată când ţi se plâng clienţii?
Nu consider că vreunul din clienţii mei se plânge. Dacă cineva face efortul să vină la psihoterapie, de obicei chiar are o problemă. Nu vine nimeni la terapie doar ca să plângă şi să se descarce. Ceea ce unora li s-ar părea doar văicăreală, pentru mine e o manifestare a unei probleme mai profunde.

Eşti obligat să păstrezi confidenţialitatea. Dar, spune sincer, ţi se întâmplă să le povesteşti câte-o fază interesantă amicilor?
Am câteva poveşti pe care sunt tentat să le împărtăşesc amicilor. Dar nici nu se pune problema să încalc limita asta. Confidenţialitatea doctor-pacient e una din cele mai importante condiţii în meseria mea.
Am clienţi care sunt politicieni, actori sau oameni de afaceri cunoscuţi. E esenţial să nu divulg nimic. Chiar dacă e e vorba de lucruri serioase, gen infracţiuni financiare. Uneori ştiu că urmează să apară un scandal în presă înainte să-l văd la ştiri.

Citește și Mă numesc Cosmina și am înțeles că depresia e Iadul pe Pământ

Cât de des te mint clienţii?
Se mai întâmplă. De exemplu, când e vorba de disfuncţii erectile. Mulţi bărbaţi nu discută despre asta de la prima şedinţă. Unii chiar se comportă foarte macho să facă impresie bună. Abia după ce se stabileşte încrederea oamenii încep să vorbească despre problemele lor. Şi asta e perfect în regulă. Treaba mea nu e să-i demasc, nu sunt poliţist sau avocat, ci terapeut. Lucrez pentru clienţii mei, nu împotriva lor.

Ţi-a fost vreodată frică de un client?
Au existat situaţii tensionate când un client poate a reacţionat mai agresiv. Dar nu m-am temut niciodată că un client mă va ataca fizic. Uneori, mă îngrijorează că i s-ar putea întâmpla ceva clientului sau acţiunile sale ar putea face rău altora. De exemplu, lucrez şi cu pedofili. Evident că-mi fac griji că un client şi-ar putea urma impulsurile nesănătoase şi ar putea face ceva oribil.

Ţi s-a sinucis vreun client?
Din fericire, nu mi s-a întâmplat până acum. Dar ştiu că e foarte probabil să se întâmple la un moment dat. Dar dacă un client îmi spune că se gândeşte la sinucidere, atunci e responsabilitatea mea să determin dacă va mai ajunge la următoarea şedinţă sau dacă ar trebui să-l protejez de el însuşi şi să-l internez. Instituţionalizarea forţată e un fenomen foarte rar. Clienţii sunt destul de înţelegători de obicei.

Poţi să faci pe cineva să plângă dacă vrei?
[Se gândeşte puţin] Nu cred. [Se mai gândeşte.] Nu. Răspunsul e nu. Dacă cunosc foarte bine pe cineva, atunci ştiu pe ce butoane să apăs. Dar de ce-aş face asta? În terapie nici nu-i nevoie să fac aşa ceva. Probabilitatea ca un client să plângă în timpul unei şedinţe e cam de 50%. Lacrimile vin de la sine.

Cât de des se îndrăgostesc clienţii de tine?
Se mai întâmplă, şi bărbaţi şi femei. Unii clienţi sunt mai direcţi şi mă întreabă dacă vreau să ne vedem şi în afara cabinetului. Ca terapeut, sunt acolo să te ascult. Îţi acord toată atenţia mea. Îţi rabd toate sentimentele, te iau în serios şi îţi acord sprijin, ceea ce e foarte atrăgător. Le răspund acelor clienţi că mă simt flatat şi apoi le explic lucrurile astea. N-am iniţiat niciodată o relaţie cu un client. Legea îmi interzice să am o relaţie personală sau de afaceri cu un client dacă n-au trecut cel puţin zece ani de la ultima noastră şedinţă. Asta fiindcă aş putea folosi informaţiile obţinute în calitate de terapeut ca să manipulez acea persoană.

Cum e să fii într-o relaţie cu un psihoterapeut?
Cred că e cel mai bun lucru care ţi s-ar putea întâmpla. Crezi că e uşor să găseşti un bărbat sensibil care ştie cum să gestioneze sentimentele? Cineva care ştie că există sentimente şi care te poate asculta când vorbeşti despre acele sentimente. Nu-i extraordinar?