Cum te distrai în România la balurile de liceu de la sfârșitul anilor '90

Despre proba aia de mimat sexul oral cu banana, la un bal al bobocilor din Cluj a vuit destul internetul și n-are rost să-mi mai dau și eu cu părerea. Am înțeles că puștii ăia, aflați la o vârstă la care colcăie hormonii, s-au distrat așa, pă sex, în cadru privat și fără vreo intervenție de la un profesor.

Nu-mi place discursul ăla cu „pe vremea mea era altfel", dar pe vremea mea chiar era altfel. Sau, fie, destul de diferit față de astăzi, căci eu mi-am trăit balurile liceene undeva pe la sfârșitul anilor '90.

Cum e să bei vodcă cu separatiștii ruși

N-aș băga mâna-n foc că-n anii ăia dintr-o Românie în tranziție nu s-ar fi găsit o gașcă de elevi cu vederi sexuale mai deschise, care să organizeze un consurs de miss cu probe ca asta cu banana. Potențial exista și pornirile sexuale erau și atunci la fel de firești.

Singura diferență e că, acum vreo 20 de ani, nu se prea ieșea din rând, elevul era încă uniformizat și nimeni nu visa la vreo petrecere nebună și privată pe la Why Not sau în alte locuri ale pierzaniei pe care ți le ofereau atunci orașele mari. Te mulțumeai cu distracția pe care ți-o servea liceul în care activai, pe banii tăi, bineînțeles. Ba nu, ca să stabilim adevărul istoric, pe banii babacilor.

Ce vreau eu să spun este că, dacă ești trecut de 30 de ani, o să ți se pară foarte cunoscut ce-ți povestesc mai jos.

La balul liceului meu, unul dintr-un orășel de provincie, Miss Boboc a fost un fel de concurs de talente combinat cu probe așa cum le vedeam pe-atunci la Miss-urile alea serioase sau în filmul ăla cu Anca Țurcașiu și Aurelian Temișan. Probabil că așa e și azi, dar, ca să-ți dai seama de diferențe, îți spun atât: existau probe artistice la care se spuneau poezii.

Nu zic că-i rău, dar diferența față de proba de mâncat simbolic banana e ca de la cer la pământ. Sau ca de la o petrecere de care te ocupi tu și aia pe care ți-o pregătește taică-tu. O altă probă a fost cea de dans, căci puștii participau în perechi, un el și-o ea și câștigau tot așa. Se și defila, dar nu în costum de baie, ca-n Miss Litoral, ci cu ce aveau boboaca sau bobocul mai mișto pe-acasă, în materie de țoală la modă în anii '90.

La sfârșit, cei care-și doreau coroana de rege și regină în liceu trebuiau să țină și un discurs din ăla deștept, prin care să convingă juriul că ei sunt aleșii, de genul „ce ai face dacă ai ieși Miss?". Că tot a venit vorba despre juriu, ăsta era cu profesori și elevi din ăia eminenți, care visau, probabil, în secret la vreuna dintre aspirantele misse.

Asta a fost la noi, că la alții probele la Miss și Mister Boboc au avut ceva în plus: mimă și concurs de bancuri, de exemplu.

Deceniul 1990-2000 ți se pare departe și înapoiat, știu, că tot ce n-are legătură cu iPhone și Facebook și probabil c-așa o să ți se pară și țoalele noastre de gală de la balurile alea, fie al bobocilor, fie al absolvenților. Dar ce nu știi tu e că noi ne-am chinuit tare, p-atunci, ca să arătăm acum demodat.

Chinul era cu atât mai mare cu cât se întâmpla să fii o tipă din Giurgiu, să zicem, și nu voiai să te îmbraci în seara cea mare de la consignație sau de la tarabele cu turcisme din oraș. Așa că te îmbrăcai cu turcisme cumpărate din magazinele din București, Unirea Aripa Călărași, mai exact, că ăsta era maximum pe care-l știam eu pe atunci, în materie de haine.

Pentru balul de absolvire, am târât-o pe mama prin toate magazinele alea cu haine de duzină și cu etichete turcești, ca să găsesc ceva ce semăna cu ce purtau fetele alea din Beverly Hills, 90210. Era moda sclipiciului în păr și pe piele, pe care noi fetele ni-l turnam pe noi din niște borcănașe dubioase și care ajungea, la sfârșitul serii, chiar și-n farfuria cu mâncare. Băieții scăpau mai ușor, așa cum se întâmplă și la nunți: cu o cămașă călcată bine și pantaloni din stofă.

Tot pentru tipe este și partea asta, cu coafura și machiajul. Pentru că ceea ce ne făceam noi în cap și pe față, la 18 ani, concura cu ce vezi la o mireasă din Vaslui sau din altă provincie în prezent. Tencuială și sărmăluțe, dar na, astea au fost nebuniile vârstei. Eu aveam părul lung și mi l-am dorit creț la balul de absolvire, dar ceea ce a ieșit din mâna coafezelor pe rit vechi a fost un permanent à la Peggy Bundy, din serialul de succes pe atunci.

Aia a fost o coafură pentru care maică-mea a lăsat la salon un purcoi de bani și pentru care eu am stat înțepenită pe scaun cu orele. Am văzut că stilismul ăsta exagerat s-a păstrat și azi, când fetele absolvente defilează la bal mai ceva ca divele de la Hollywood pe covorul roșu. Numai că, deh, puștoaicele de azi se coafează la stiliști și se machiază la salonul lui Abagiu sau alți din ăștia, ca să nu mai vorbesc de filtrele de pe Instagram care ar putea corecta oricând din tristețea din cap. E inutil să spun că băieții economiseau foarte mult pe treaba asta. Ei rezolvau repede look-ul cu o mână de gel.

Locul era ceva care durea mult în anii '90, mai ales pentru liceele din orașele mai sărăcuțe, care nu-și permiteau să țină baluri la fițe. Balul bobocilor a fost ceva relativ trist pentru mine, căci petrecerea s-a dat în holul singurului teatru din oraș, același în care se țineau în weekend rockoteca și discoteca.

În clasa a XII-a, s-a schimbat treaba, că am pus cu toții bani ca să rezervăm o sală mai mișto, iar în Giurgiu asta s-a tradus în hotelul Steaua Dunării, unde am stat la mese întinse ca la nuntă. O stea care a pălit, între timp, căci azi a ajuns o chestie dărăpănată și ruginită. Alții din oraș profitau de ocazie ca să meargă la Bucale, acolo unde era crema distracției, fix în Regie.

Mergea și sala de sport a liceului, dacă nu voiai să arunci banii aiurea sau nu-ți ajungeau pentru mâncare și băutură. Dacă mai voiai și-o formație care să-ți zdrăngăne câteva hituri în seara cea mare, tu ca elev boboc sau absolvent cotizai cu ceva în plus, dar nu mult. Astăzi, când îți cântă Smiley sau Carla's Dream la absolvire și mergi la local cu limuzina, sunt sigură că babacii elevilor dau darul la fel de mare ca la nuntă.

Ș-ar mai fi ceva care ne doare tare, pe ăștia care-am absolvit acum circa 20 de ani: lipsa pozelor. Păi, să fi fost nebunia telefoanelor deștepte cu cameră, video și instastory de azi, am fi avut și noi mai mult decât alea trei poze neclare, pe hârtie. Și-o filmare la care să ne uităm, peste ani, așa cum fac americanii cu înregistrările alea vechi, de familie. Poate că e mai bine așa, fără dovezi.