Am încercat tramvaiul Autentic românesc să văd cum arată viitorul transportului

De vreo lună, Regia Autonomă de Transport din Timișoara (RATT) a pus pe șine ultimul răcnet de tramvai, produs de Astra Vagoane Arad. Tramvaiul Autentic costă între 1,2 şi 1,4 milioane de euro. Garnitura violet-galbenă este noua adiție în flota RATT și a fost pusă pe șine pe linia 9. Da, tramvaiul nou de pe linia nouă.

Nu e primul tramvai românesc de pe șinele din țară, ba chiar de prin 2011 a început un fel cursă între Uzinele RATB și Astra Arad, câștigată până acum de Vestul țării.

Se poate circula cu el până în ianuarie 2018, când perioada de probe se va termina, iar Astra Arad va înțelege cum s-a comportat vehiculul pe șinele timișorene. Asta pentru că „ecartamentul este mai lat ca în Arad, iar tramvaiele sunt fabricate pentru acest gen de linii”, informează Adevărul.

Am probat un circuit întreg cu tramvaiul ăsta, ca să văd dacă te simți în el ca pe puntea principală de pe Enterprise-ul din Star Trek, dacă mai miroase a transpirație și dacă te duce la destinație în timp util. N-am fost dat pe spate, dar nici nu a trebuit s-o ard prea mult aiurea-n tramvai. Asta pentru că un drum dintr-un capăt în celălalt și retur a durat sub o oră și douăzeci de minute.

Prima tentativă de a prinde himera a fost miercuri seară, la o oră de vârf, dar nu l-am găsit. Diana Pleșa, purtătorul de cuvânt al RATT, mi-a confirmat că după ora 17 se retrage în depou, așa că nu am putut măsura cât de bine se descurcă tânăra mașinărie în cel mai infernal trafic al zilei.

A doua zi, pe la prânz, am avut mai mult noroc. Primul lucru pe care-l remarc e că mânerele au o textură un pic diferită. Sunt tot din cauciuc, dar au striații care-ți dau o senzație de granularitate în palmă.

Tramvaiul curge lin și silențios pe șine, cam ca 41, metroul de suprafață bucureștean. Diferența e că ăsta e limitat la 50 de kilometri pe oră, așa că nu apucă să se bălăngănească prea tare. Din fericire, nu miroase nasol în general, cu toate că nu mai suntem la primele ore ale zilei.

Două stații mai încolo, pornește hotărât. În cădere, o fetiță chiuie un „hiiiiii” mirat, dar din fericire se prinde de marginea scaunului pe care stau. Până la Spitalul Județean ai face jumătate de oră cu el, în ritmul ăsta. O bătrână exclamă „No, ce șucar îi ăsta. Fain!”, deci feedback destul de bun de la oameni. Suntem înapoi la depoul de lângă magazinul Alfa. Timp total: 64 minute. Bine, nu cred că e nimeni atât de iubitor de feroviare urbane încât să meargă aproape de capăt și înapoi, încât să mai conteze.

Înainte de a ajunge la destinația finală, îi bat în geam la vatman. Îi explic că sunt de la presă și că vreau să rup și de la el o impresie. Domnul Mihai este un om plăpând. Pita Domnului. În bord, toate indicatoarele sunt electronice, dar nu e nimic rupt din SF aici. „Astea-s un pic mai simple ca Armonia”, celelalte tramvaie românești folosite în Timișoara, îmi spune Mihai.

Remarc că-i lipsește „chestia aia pe care o învârt toți vatmanii”. Aveam să aflu că-i vorba de accelerare-decelerare și că există, doar că e o manivelă sus-jos, nu stânga-dreapta, spre deosebire de alte garnituri. „E un știulete ca la avion, nu se mai învârte”, îmi explică operatorul.

El conduce tramvaie din ‘87, cu o întrerupere de doi ani. N-a avut incidente de-a lungul carierei sale. Speră ca Primăria să cumpere vagoane asemănătoare. Crede că se poate și cu Wi-Fi gratuit în ele, dar trebuie încheiate contracte cu firme telecom pentru asta. Îmi spune că seamănă cu un metrou ușor, că e destul de jos. Îl întreb dacă ar conduce și metrou, dacă s-ar face sub Timișoara. „Da, cam la fel e și la tramvai, și la tren, și la metrou. Atenție trebuie doar să ai”, încheie Mihai.

Cobor. Timpul total al turei? O oră și 18 minute, după ce am plecat la 13:18. Doi lei dus, doi lei întors. Experiența, într-un cuvânt? Civilizată. Cobor înapoi în jegul și forfota Gării de Nord și-mi amintesc că nici n-am părăsit, de fapt, România.