De ce muzica pop americană a ajuns să fie doar despre sex

Versurile originale ale piesei „Tutti Frutti" de Little Richard ar fi scurtcircuitat serialul de animație pentru copii The Brave Little Toaster. La trei decenii după lansate, hitul rock'n'roll din 1955 a fost considerat suficient de blând ca să devină coloana sonoră a serialului animat. Dar înainte ca producătorul Bumps Blackwell s-o angajeze pe compozitoarea Dorothy LaBostrie ca să îmblânzească conținutul sexual explicit al piesei – un act de cenzură care l-a făcut pe Richard un star – țipetele extatice ale rockerului subliniau diverse sfaturi sexuale precum: „Tutti frutti, ăsta da cur/ Dacă nu intră, nu forța/ Ud-o ca să alunece bine."

Ann Powers, critic muzical și autoarea cărții Weird Like Us: My Bohemian America, a reînviat aceste versuri în titlul noii ei cărți, Good Booty: Love and Sex, Black and White, Body and Soul in American Music. Într-o istorie la fel de ambițioasă pe cât îi spune și numele, Powers urmărește teme precum rasa, genul și sexualitatea de-a lungul a peste două sute de ani de pop american, începând cu balurile mitice cu femei de culoare din New Orleans și concluzionând cu o analiză detaliată a lui Beyoncé. Good Booty e un titlu perfect pentru cartea care povestește cum o țară fondată pe valori puritane și marcată de sclavie și-a manifestat și, în același timp, și-a sufocat pornirile libidinoase de-a lungul anilor. După cum observă Powers, „Adevăratul motiv pentru care muzica pop americană e despre sex e faptul că noi, ca națiune, recunoaștem deschis și sincer puterea sexualității doar prin muzică."

Singura problemă cu această teorie e că obsesia unificatoare a popului american pentru sex face sarcina volumului Good Booty aproape imposibilă. N-ai cum să condensezi două secole de dialectică între muzicieni albi și de culoare în 350 de pagini fără să faci omisiuni uriașe. Fiecare dintre cele opt capitole ale cărții ar putea umple un volum întreg, iar omisiunile devin tot mai numeroase pe măsură ce peisajul pop se extinde în a doua jumătate a secolului XX. Capitolul 7 acoperă anii între 1977 și 1997 într-un sprint de cincizeci de pagini prin Prince, Madonna, Michael Jackson, punk, hip-hop, muzică dance gay, riot grrrl și alt-rock. Politicilor sexuale ale lui Katy Perry, Nicki Minaj, Taylor Swift și Lady Gaga le e dedicat un singur paragraf în ultimul capitol al cărții. Despre Salt-N-Pepa, care le-au învățat pe fetele din anii '90 mai multe despre sex decât orele de educație sexuală din școli, a scris doar două propoziții.

În apărarea ei, Powers înțelege că volumul ei nu e complet. „Un alt volum ar fi acordat mai mult spațiu muzicii latine, ar fi ieșit mai mult peste ocean, spre Anglia, și ar fi intrat și în curentele techno și rave", scrie ea în prefață.

Totuși, e greu să-ți imaginezi că vreun alt scriitor ar face o treabă mai bună pe un subiect mamut ca acesta. Critic veteran, ale cărei lucrări combină feminismul iubitor de libertate al lui Ellen Willis cu profundele cunoștințe despre arhetipurile americane ale lui Greil Marcus și cu talentul colegului său Rob Sheffield de a lua muzica pop în serios fără să sune juvenil, Powers își alege înțelept subiecții portretelor aprofundate. Scrie perceptiv despre corpurile performerilor, sexualitatea lor și controversele pe care le-au stârnit.

După cum a dovedit Morrissey – și alți mulți romancieri distinși care au primit premiul anual pentru sex prost în ficțiune – e greu să scrii despre sex fără să sune penibil, mecanic sau superficial pornografic. Zilele astea, orice critic a cărui descriere a unei artiste poate fi interpretată drept obiectificatoare se confruntă cu reacții puternice de la oameni săptămâni în șir pe rețelele sociale. Cititorii l-au atacat recent pe David Edelstein de la revista New York din cauza unei recenzii a filmului Wonder Woman care prezenta istoria S&M a personajului și în care a comparat-o stilul supereroinei cu stilul obraznic al Lyndei Carter, după care a zis: „Femeile israeliene sunt o rasă aparte, și spun asta cu admirație și teamă."

Criticii de rock au fost întotdeauna renumiți pentru recenziile libidinoase; un critic de la LA Free Press a scris, în anii '60, că „Janis Joplin mă duce la orgasm cu buze sfinte și geniale care îmi mângâie mădularul sufletului." De atunci, s-au schimbat multe ]n domeniu, dar nici măcar cinci decenii și fluxul de femei critici muzicali n-au reușit să stopeze această tradiție. Acum câteva luni, Jessie Schiewe de la SF Weekly, a fost criticată pentru că a scris: „Îmi pare rău că o obiectific, pentru că e o muziciană talentată indiferent de atributele fizice, dar Colleen Green e sexi rău. Și nu doar pentru țâțele imense și părul blond – e mai mult decât asta."

Aceste controverse tind să se încheie cu absolutiști ai liberei exprimări care se plâng că în zilele noastre nu mai avem voie să scriem despre sex și despre corpuri. Aceștia argumentează că fizicalitatea e importantă pentru popstaruri și actori, dar neglijează faptul că descrierile pe care le apără sunt, pur și simplu, critici de proastă calitate. Fanteziile lui Edelstein despre israelience, discursul lui Schiewe despre senzualitatea lui Colleen Green și mădularul sufletului criticului hipiot nu dezvăluie nimic despre creațiile pe care, cică, le interpretează.

Fă comparație între lauda despre Janis care implica sex oral și ce scrie Powers despre sexualitatea lui Joplin în Good Booty: „Joplin prezenta feminitatea ca pe o formă de exces – un performance al stării de a fi „prea mult" care sfida regulile făcute de bărbați, dar care prezintă dorințele feminine ca fiind periculoase și de nestins." Câteva pagini mai încolo, găsește conexiunea dintre prezența fizică a lui Jim Morrison și spirala nesfârșită a morții lui. „Dedicat distrugerii ortodoxiilor dorinței, n-a putut să nu se integreze în ele", a scris ea. „A vrut să fie teroristul iubirii, dar arăta, se mișca și suna ca un idol al adolescenților." Jimi Hendrix completează tripticul sex-simbolurilor din anii '60 care au murit tinere și leagă era post-drepturi civile de un discurs despre cum muzica șterge granițele rasiale. „Să fii singurul bărbat negru dorit de femeile albe însemna să devii un nou fel de om invizibil, acceptat ca o cifră, nu ca o persoană reală născută într-o comunitate de culoare", a scris Powers despre el. Critica nu dă note corpurilor și sex-appeal-ului artiștilor, ci demonstrează cum s-au folosit aceștia de ele în arta lor, intenționat sau nu.

Britney Spears și Beyonce sunt probabil starurile pop contemporane cel mai dificil de criticat – prima pentru că n-a fost o femeie liberă timp de aproape un deceniu, iar a doua pentru că a devenit avatarul suprem al identității negre, feminine. Powers e sensibilă la aceste contexte, dar nu e atât de prudentă cât să evite să se exprime provocator: „Abilitatea lui Spears de a juca mai multe identități – regina dulce a adolescenților și femeia fatală sau, în termeni clasici sexiști, virgină și curvă – a transportat-o dincolo de aceste categorii sau chiar le-au negat", argumentează ea și descrie sexualitatea depersonalizată a lui Britney ca pe ceva ce artista putea manipula în mod natural. Albumul sexi al lui Beyonce, care poartă numele artistei, iluminează cum găsește un artist echilibru între intimitate și deschidere în era internetului: „A rezolvat problema sextape-ului cu celebrități; le-a oferit oamenilor suficiente detalii despre intimitatea ei cât să nu-i țină însetați, dar a reușit să păstreze controlul asupra vieții ei", scrie Powers. „Dincolo de asta, pentru ascultătorul sau privitorul obițnuit, Beyoncé a luptat împotriva presupunerii că viața online înseamnă să le predai altora total controlul asupra vieții tale private. A arătat cum te poți dezvălui fără să fii violat."

Powers e la fel de îndrăzneață și echilibrată și în privința celor mai mari controverse din muzică. Și-a reconciliat feminismul și pasiunea pentru arta nasty și a căutat o modalitate de a face diferența „între o lucrare cu adevărat transgresivă și una doar scârboasă" cu ani înainte ca internetul să epuizeze subiectul, iar în Good Booty, vorbește edificator despre adolescenții groupie din anii '70: „Faptul că adulții observă și iau parte la sporturi sângeroase între liceeni beți ridică nu doar întrebările evidente despre influență și putere, ci și unele mai complicate despre felul în care oamenii evită responsabilitatea în situații care par predeterminate de poziții și ritualuri înrădăcinate." Așa arată critica muzicală feministă utilă, nu ca articolele alea care apar de câte ori moare câte un star rock masculin.

Deși găsește rar spațiu să le exploreze în profunzime, lui Powers îi place să deseneze arhetipuri care se întind pe mai multe generații. Demonstrează cum cântărețele de gospel precum Mahalia Jackson au inventat performance-ul de rock'n'roll cu voci care sfidau diferența dintre corp și minte, dintre sacru și profan și trasează arhetipul vizionar și flamboaiant de la origini9le lui în secolul XIX până la dandy inovatori contemporani ca Andre 3000 și Kanye West. Powers nu e primul critic care a observat că fiecare gen notabil și stereotip din muzica pop americană își are originile în comunitatea neagră, dar au fost apropriate mai târziu de albi a căror culoare a pielii le permitea să acceseze publicul mainstream. Contribuția ei a fost să urmărească acest tipar până în primii ani ai Americii ca națiune independentă, când mulți critici de rock se mulțumesc să se oprească la jazz și blues.

E indubitabil că volumul nu e complet, că o carte care nu-i menționează pe Sly Stone sau pe Grace Slick sau pe Fleetwood Mac sau pe Beastie Boys nu poate susține că are ultimul cuvânt în domeniul rasei și sexualității în muzica americană. Dar aș zice că avem totuși noroc că există această perspectivă profundă și umană a lui Ann Powers. În plus, nu e chiar așa de rău că, la fel ca Hendrix, Joplin și Morrison, Good Booty nu ne oferă totul și ne lasă cu o dorință de mai mult.