Am petrecut o zi cu o familie fără adăpost și-am înțeles ce înseamnă suferința

În dimineața asta, ca-n fiecare zi, Alva* se trezește la ora 6, lângă cei trei copii ai săi – care au trei, nouă și zece ani. Dorm pe saltele galbene subțiri de pe podea. Femeia în vârstă de 36 de ani se trezește și acoperă fereastra cu o pătură roșie, să nu intre soarele și să-i scoale pe copiii.

Familia cu cei patru membri locuiește acum în două camere micuțe acoperite de cutii de carton și pungi de plastic. Cutiile sunt pline de documente, haine și restul lucrurilor, de la cărți ale copiilor la instrumente de bucătărie. „Nu are rost să scot totul”, îmi spune Alva.

Chiar dacă vor să le despacheteze, nu au unde să le pună – camerele au doar câte un dulap și nu au rafturi. În plus, la un moment dat, vor trebui să se mute din nou, speră ei cât mai curând.

În mai, familia Alvei și-a pierdut casa. De atunci, locuiesc într-un adăpost temporar din nordul Berlinului, deținut de organizația de caritate pentru oamenii fără adopost, Caritas. Clădirea gri plină de umezeală, dintre două blocuri turn, este de fapt un azil pentru bătrâni. Dar în spatele unei uși roșii de la parter, Caritas găzduiește oamenii care nu au unde să stea.

Timp de trei luni, la începutul anului, spune Alva, soțul ei nu a plătit deloc chiria. Nu a știut nimic despre asta până când familia a primit un ordin de evacuare. Au încercat, dar nu au reușit, să-și convingă proprietarul să-și schimbe decizia. Alva este sigură că acum fostul proprietar va renova apartamentul și-l va închiria pentru mult mai mult decât și-ar putea ea vreodată permite.

Conform organizației de caritate Shelter, 79 000 de familii din Marea Britanie stau în gazdă temporar – dintre care în jur de jumătate lucrează în acele locuri. Luna trecută, Strassenger, o organizație care ajută găzduirea temporară a familiilor fără adopost din Berlin, spune că trebuie să refuze în jur de cinci familii pe săptămână din cauza lipsei de spațiu. Nu se știe exact câți oameni sunt fără adăpost în Berlin. Guvernul local nu știe decât despre cei cu locuință – în 2017 erau în jur de 37 000, mai mulți cu 20 la sută față de 2016. Cam un sfert din ei sunt familii.

Alva se plimbă cu un căruț albastru pe străzile din Berlin. În fiecare dimineață traversează orașul ca să-și ducă fiul la o grădiniță din fostul lor cartier, unde au locuit timp de zece ani. În timp ce trec strada, oamenii îi salută. Face 45 de minute cu autobuzul și trenul ca să ajungă acolo. E vacanța de vară, așa că ceilalți doi copii merg cu ea.

După ce-și lasă copilul la grădiniță, Alva își ia o cană de ceai de la SOS Children’s Village. Aici, o cană costă 50 de cenți. În timp ce-și bea ceaiul, Alva discută cu alte femei care se chinuie să supraviețuiască. „Autoritățile, statul, nimeni nu te ajută”, spune una dintre ele. „Trebuie să ai grijă singură de tine.” Alva aprobă.

Ca să poată sta unde au pus-o cei de la Caritas, Alva trebuie să se vadă cel puțin o dată pe săptămână cu un asistent social. Asistentul o ajută să-și caute o locuință permanentă și să-și gestioneze datoriile. Alva îmi spune că nu știe cât de mult datorează, dar estimează că undeva la câteva mii de euro – o parte este datoria pe care o mai are la fostul proprietar pentru chirie. Restul sunt taxe pentru creșterea copiilor și meditațiile.

Astăzi, fiica în vârstă de zece ani, Mira, se vede cu asistentul social, în timp ce fratele ei se joacă fotbal la câteva străzi distanță cu alți copii. Mira, cu unghiile roase, răspunde întrebărilor cu o maturitate care-i depășește vârsta. Spune lucruri precum: „Câteodată cred că autoritățile se joacă cu oamenii de parcă ar fi niște păpuși” și „Nu prea mai poți avea încredere în nimeni.” Mai târziu, explică cum a fost batjocorită la școală și cum i s-a frânt inima când s-au despărțit părinții ei – deși adaugă „Acum înțeleg de ce a făcut asta maică-mea.”

15 minute mai târziu, Alva și Mira se duc la centrul de consiliere. De acolo, Alva are o întâlnire la un centru al forțelor de muncă, apoi la secția de poliție și la o altă sesiune de consiliere. „Sunt atât de obosită”, spune ea. „Asta fiindcă bei prea mult ceai negru”, îi răspunde Mira.

Fără apartamentul lor de la Caritas, copii Alvei ar fi la un adăpost public de urgențe, ceea ce ar însemna că ar trebui să-și ia lucrurile cu ei în fiecare dimineață în cazul în care ar fi relocați. Ar mai trebui de asemenea să împartă camera cu străini.

Sunt 140 de astfel de centre de urgență în Berlin. Acum un an, orașul a deschis o nouă locație pentru familii – cu 30 de camere, o bucătărie comună, sufragerii și asistenți sociali care să-i ajute cu gătitul și să socializeze cu familiile. Cererea pentru locuință este foarte mare, autoritățile au spus că au în plan să mărească capacitatea centrelor familiale cu încă o sută de locuri, deși guvernul local încă nu a găsit o clădire îndeajuns de mare.

E ora 12 noaptea și Mira împreună cu mama ei trec pe lângă o patiserie, iar Mira se plânge că-i este foame. „Deja ai mâncat un sandviș și o prună – nu vei muri de foame”, este răspunsul frustrat al Alvei.

„Câteodată sunt prea furioasă pe copii și spun lucruri pe care nu le cred”, îmi spune mai târziu, înainte să se plângă din nou de cât de obosită este. Îmi povestește despre nopțile ei albe și că o mănâncă atât de tare scalpul, încât se scarpină până-i dă sângele.

Astăzi, Alva are 1 euro în geantă. Îmi spune că își va suna o prietenă mai târziu care câteodată o împrumută cu bani, ca să vadă dacă o mai poate împrumuta din nou. „Mereu îi dau înapoi rapid.” Alva insistă că e atentă cu banii – preferă să meargă la cumpărături în weekenduri, când sunt mai multe reduceri. Chiar și fiul în vârstă de nouă ani, explică ea, știe că alocația vine pe 20 ale fiecărei luni. Când îi amintește asta, ea-i zice să nu-și facă griji despre bani și să se bucure de copilărie.

Alva a venit în Germania când avea în jur de 20 de ani, visând la o viață mai bună. A crescut într-un sat cu doar 30 de case din Macedonia, cu opt frați. Ea spune că a fost prima din satul ei care a terminat liceul, ba chiar și ziarul local a felicitat-o pentru merit. Apoi s-a îndrăgostit de un neamț care avea familie în Macedonia.

„Am văzut prea multe filme”, își amintește ea. „Pentru mine, Berlinul era precum New York-ul.” Dar în locul apartamentului la care visa, s-a trezit într-unul mic, cu mobilă veche. Soțul ei era bucătar, ea făcea curat în birouri – se trezea la ora 4 dimineața și lucra pentru 1 300 de euro pe lună.

Apoi au venit copiii și odată cu ei mai multe certuri. Soțul ei lucra nopțile și cheltuia marea majoritate a banilor în cazinouri sau îi trimitea acasă, în Macedonia. „A construit o casă pentru familia lui, în timp ce proprii lui copii dormeau pe jos”, spune Alva. „Dacă ne găsim un apartament și totul se așază, voi cere divorțul.”

S-ar putea să dureze un timp până familia ei primește acel apartament. „Mulți oameni stau în adăposturi mai multe luni”, spune Kai-Gerrit Venske, un asistent social de la Caritas. „Câteodată și un an întreg.” Înainte, marea maoritate a oamenilor fără adăpost din Berlin erau imigranți. Acum, din ce în ce mai mulți oameni care vin la Caritas sunt cetățeni germani. „În ultimii șapte sau opt ani, situația imobiliară din Berlin s-a înrăutățit dramatic”, adaugă Venske. Proprietarii sunt din ce în ce mai puțin înțelegători pentru că știu că pot să-și umple apartamentele rapid cu oameni care sunt gata să plătească mai mult.

Alva stă pe o bancă în parc, în timp ce Mira se joacă cu degetele într-o cutie de nisip la câțiva metri de ea. Îmi spune că nu bea și nici nu ia droguri și că a aplicat la mult de o sută de apartamente, dar a fost chemată doar să vadă zece dintre ele. Câteodată, proprietarii îi închid imediat cum aud că e străină. Vineri s-a dus să vadă alt apartament: cu două camere și jumătate din Charlottenburg, un sector din vestul Berlinului. Alva spune că are un sentiment bun legat de asta.

Alva avea dreptate să fie optimistă – la scurt timp după ziua petrecută cu ea, cu ajutorul unui prieten, familiei i s-a oferit un apartament permanent.

Acest articol a apărut inițial pe VICE Germania.