High Hui

Jurnalul unei dependente de heroină la dezintoxicare

„M-am săturat de mirosul putred al transpirației și de nevoia copleșitoare să bag, să bag, să bag, pentru că dacă nu bag, o să mor.”
07 August 2018, 4:00am
Imagine de Nikky G  

„Ce vreau să-ți zic despre heroină” e o serie nouă de la prietena și colaboratoarea VICE Hannah Brooks. Hannah e scriitoare și muziciană din Melbourne, care și-a petrecut ultimii ani luptându-se cu dependența de heroină. Articolele acestea au fost scrise în timp ce era internată la Hope Rehab, în Thailanda.

Avertisment: Articolul are de a face cu probleme legate de dependență și sinucidere.

Când ajung la Hope, clienții noi vin praf.

O ultimă strigare.

Ajungem cu sticle de votcă în mână, puțim, ne cad țigările din gură. Ne prăvălim pe scări. Tragem pe nas sau băgăm în venă, iar peste câteva ore ațipim și bălim peste tot ce băgăm în noi.

Ne spargem pentru că ne e frică. Ne termină îndoielile.

Știm că avem o problemă, dar nu știm dacă putem să ne schimbăm. Deja ne-am îmbătat cu negarea: „A crezut că e un centru de tratament; am doar o problemă cu cocaina, sigur că pot să beau.”

„Am propria mea companie”, protestăm.

„Și”, spune Henk, principalul consilier de la Hope, „ești la dezintoxicare.”

Nimeni n-ajunge aici din greșeală.


A doua zi: te izbește gravitația când începe dezintoxicarea.

Efectele drogurilor trec și rămânem singuri cu noi înșine.

Sunt la dezintoxicare. Mi-am futut, în pula mea, viața.

Cum am ajuns aici?

Cum ies de-aici?

În primele mele zile la Hope, beau metadonă amară și galbenă ca să scap de heroină fără să fiu nevoită să trec prin orori. Am trecut prin ele de mult prea multe ori. M-am săturat să mă cac și să borăsc în același timp. M-am săturat de mirosul putred de transpirație și de nevoia copleșitoare să bag, să bag, să bag, pentru că dacă nu bag, o să mor.

„Curcanul”, cum îi zice Julia, o blondă nemțoaică vopsită, cu un cercel cu pană, în timp ce tremură.

Nu c-ar fi simplu să te lași de metadonă. După patru zile fără, sunt un monstru. N-am strop de energie – am oasele de plumb. Mă ucid genunchii și gambele. Îmi petrec nopțile rugându-mă la picioarele unui Buddha mare, din piatră, super entuziasmată dacă dorm trei ore.

E foarte cald în Thailanda, dar eu îngheț. Marcus, un dependent olandez de cocaină și GHB, îmi dă un hanorac negru Adidas cu glugă, ca să nu mai tremur în camerele de grup cu aer condiționat. Chiar și-n plin soare, am pielea de găină. Îmi târăsc picioarele din punctul A în punctul B. Într-o seară, în sala de mese, vomit. Nu ajung suficient de rapid la baie și mi se face rău fix lângă un bol mare cu banane coapte. Plâng.

O ard pe lângă dependenții de heroină. Suntem doar câțiva în același timp, pentru că singurele probleme de la Hope au fost provocate de dependenți. Christopher din Irlanda – la Hope e a 14-a oară când a ajuns la dezintoxicare – mă încurajează: „PMA”, îmi zâmbește. Radu, bulgarul, se dezintoxică tot de heroină și are aceeași atitudine ca și mine: Mi-a ajuns. Avem aceeași vârstă și suntem de acord că nu mai putem să facem asta. Fie ne iese de data asta, fie nu ne mai chinuim. Sinuciderea e singura altă opțiune.

Jester, o lesbiană pe jumătate jamaicană din Londra, dependentă și ea de heroină, e vecina mea. Locuim în două case identice din lemn negru care-s vechi de 100 de ani, undeva în fundul complexului. Prima dată când ne întâlnim, poartă pijamale cu imprimeu rastafari și o mască antigripală din hârtie. În mână ține strâns o bucată mare de lemn care are o bandă izolatoare înfășurată în jurul unuia dintre capetele sale, ca și cum ar fi un mâner. E instrumentul ei de percuție cu capace de bere. „Data viitoare când vin după mine, nu mai fug”, urlă aceasta, și-și flutură bățul.

Nu-mi dau voie să alunec în disperare. Sunt dement de pozitivă. Zâmbesc în timp ce adorm într-un scaun de lemn, superb sculptat și foarte incomod, iar mantra mea, asta e ultima mea dezintoxicare din istorie, trece peste mine în valuri.


Suntem un grup ciudat: treizeci de dependenți care trăiesc și funcționează împreună pe post de comunitatea din Hope. Clienții stau aici între una și trei luni, în funcție de finanțare, muncă, îndatoriri familiale și gradul de negare. Mulți se schimbă profund. Alții pleacă cu puțin mai mult decât un bronz și încrederea că acum c-au fost la dezintoxicare sunt „vindecați”. Asta mă sperie.

Comunitatea are ceva ciclic – se schimbă încontinuu, pe măsură ce vin și pleacă clienții. Unele zile sunt bune, altele, după un influx sau un exod mare de clienți, ne lasă pe toți agitați, până când se aranjează din nou lucrurile.

Exceptând drogurile și alcoolul, pe hârtie dăm bine. Printre noi – cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani, bărbații sunt mai mult decât trei la o femeie – se numără un fizician, un programator, un producător de pe Broadway, un broker la bursă, un dezvoltator industrial, un cercetător în ecologie, un director din advertising, un bucătar cu stele Michelin, un ofițer de poliție, un dealer de crack și cocaină și două escorte, una de 20, alta de 21 de ani. Cei mai mulți își plătesc singuri, dar alții sunt aici pentru că le-a plătit cineva apropiat.

Toți avem nevoie de dezintoxicare, dar de ce suntem la dezintoxicare în Thailanda? De ce nu ne-am internat pur și simplu într-o clinică la noi acasă?

Vremea bună e un avantaj, dar, mai important decât orice, tratamentul aici costă o foarte mică parte din prețul tratamentului din țările noastre. De-a lungul ultimului deceniu, Thailanda a devenit un centru internațional de turism medical – stomatologie, chirurgie plastică și dezintoxicare – o Mecca a clasei de mijloc, dintre care mulți nu și-ar putea permite 50 000 de dolari pe lună în SUA, Marea Britanie sau Australia, dar își pot permite între 5 000 și 10 000 de dolari pe lună aici. Celălalt motiv e proximitatea. Pentru aceia dintre noi care-au mai fost la dezintoxicare, distanța de factorii provocatori e esențială. Sigur, dacă chiar ne-am dori, am putea să facem rost și-n Thailanda, dar pentru că suntem mai departe de dealerii noștri obișnuiți, care s-ar bucura să ne aducă droguri la reabilitare sau detoxifiere, ne cresc șansele de a termina programul și de a supraviețui.

Hope e populat de clienți din Honk Kong, Olanda, Irlanda, Taiwan, Thailanda, Germania, Țara Galilor, Scoția, Canada, Noua Zeelandă, Bulgaria și Belgia, dar majoritatea pot fi împărțiți în trei categorii, pe baza mușcăturilor de țânțari: britanicii au umflături pe picioare, bandajate. Americanii se plâng, gem și dau cu spray antițânțari. Pe australieni nu-i ciupesc țânțarii.

„În Germania”, spune Julia în engleza ei lentă, „am zice că Hope e multi-culti.”


De la o zi la alta, îmi stabilesc un ritm. La 4 dimineața: beau cafea, fumez țigări Camel, scriu. Yoga, mango și fulgi de ovăz. Meditație, recunoștință, smoothie, întâlnire de grup, prânz. Activitățile de după-amiază variază: masaj, Mauy Thai, teme, consiliere, Narcoticii Anonimi, Alcoolicii Anonimi. Ne numărăm mătăniile și exersăm comunicarea nonviolentă. Scandăm Om. Pe lângă program, n-avem altă variantă în afară de a „sta cu noi înșine” și cu sentimentele noastre, indiferent cât ar fi de insuportabil.

Ca și Christopher, am fost la multe dezintoxicări. Am fost la clinici private, unde nu mi se cerea decât să ingurgitez medicamente la 7:30, 12:30, 4:30 și 8:30. Am fost într-o comunitate terapeutică, unde mi s-a interzis să port negru, ca să mă „înmoi”. Am fost la o clinică de reabilitare de stat, unde mi s-a dat o Biblie și mi s-a spus să-mi acopăr umerii și picioarele, ca nu cumva carnea mea femeiască să-i distragă pe clienții bărbați.

Hope nu e ca niciuna dintre astea. E lipsită de pretenții. Aproape toți angajații sunt, la rândul lor, foști dependenți. Merg pe scuter în pantalonași scurți subțiri și tricou. Sunt desculți, mănâncă și fumează odată cu noi. Vorbesc cu noi. Sunt conștienți de faptul că, indiferent că sunt angajați, nu au imunitate; toți suntem dependenți și trebuie să rămânem curați și treji de la o zi la alta.

Programul Hope e unic: e un amestec de program în 12 pași și filosofii budiste, cognitiv comportamentală și terapie bazată pe acceptare și dedicare, plus elemente din Smart și Recuperare Refuge. O parte integrantă a programului e meditația, însoțită de mindfulness. Spre deosebire de alte centre de tratament, mindfulness-ul la Hope nu înseamnă creioane colorate și mandale trase la xerox. Aici, e predată de un alcoolic irlandez în remisie, numit Paul cel Mindful. Sub îndrumarea lui, stăm sau zacem pe covorașe cu pernuțe și ne observăm curioși gândurile. Recunoaștem că mințile noastre sunt ca maimuțele urlătoare care stau pe acoperișul bucătăriei de la Hope, scărpinându-se și mâncând ouă pe care le-au furat cât nu se uitau bucătăresele.

Paul cel Mindful ne explică practicile și conceptele care l-au ajutat să-și revină din dependență. Cunoștințele lui sunt ezoterice și, uneori, îți sucesc mintea: ne explică visele lucide, efemeritatea, non-sinele, încetarea, echilibrul sufletesc, spațiul infinit și nimicul. Ne spune despre reaua voință, de care noi, ca dependenți, avem o grămadă și despre cum soluția e Metta sau meditația cu iubire și bunătate. Dependența, spune acesta, provoacă suferință, iar cauza dependenței e tânjirea repetată. Relația noastră cu tânjirea e cea care trebuie să se schimbe.



Henk este consilierul meu olandez de 1,94 de metri, un dependent de cocaină în remisie care e curat de șapte ani. Ne vedem de două ori pe săptămână. Mi-l prezintă pe domnul Green, planta lui, cu care mă încurajează să vorbesc. Se holbează mult la mine, în tăcere desăvârșită, câteva minute bune la rând. Învăț să rămân nemișcată și să nu calc în picioare liniștea. Îmi interzice să „fac” ceva în weekend. N-am voie să scriu, să-mi deschid laptopul sau să-mi fac vreo temă. Trebuie să exersez îngrijirea de sine. Inițial e oribil, dar duminică, deși încă mă detoxifiez, sunt în bikini, beau suc de rodii și mă chinui să joc volei la piscină. Scopul e iubirea de sine. Nu trebuie să „fac”. Sunt suficientă.

Simon, co-proprietarul britanic al Hope, numește asta „sindromul recuperării rapide.”

Acum că sunt curat, trebuie să recuperez timpul pierdut.

În cele din urmă, Simon s-a oprit din a mai încerca să demonstreze ceva. După ce-a stat de 12 ori la reabilitare, s-a curățat și s-a hotărât să se facă grădinar. Timp de cinci ani, a tuns gardurile vii ale familiilor bogate. Nu știa nimic despre plante sau grădinărit și când stăpâna casei îl întreba ceva despre mușcate sau Agapanthus, dădea pur și simplu drumul la mașina de tuns iarba.

Cincisprezece ani mai târziu, tot curat a rămas.

Se apleacă înainte cu scaunul lui de piele și se uită la mine, ca de la drogat la drogat. „Dacă te duci direct înapoi acasă de-aici, o să mori”, îmi zice acesta.

Nu mi se pare un comentariu dramatic. Sunt o dependentă de heroină în vârstă de 37 de ani – faptul că am supraviețuit atâta timp e un miracol.


În grupuri de câte trei, ni se permite să mergem cu mountain bike-urile pe străzile din Sriracha, la benzinăria locală, Thai Oil. „Toil”, cum îi spunem noi. Eu cu britanicul Alan, plus Dewey americanul, un producător care-mi spune că Orchestra Simfonică din Boston are moravuri mult mai ușoare decât The Who, mergem pe bicicletă. Îmi cumpăr cinci pachete de Camel și mă cântăresc – 58,3 kilogame - e cântarul de la Toil. E foarte cald, iar băieții își rulează tricourile cu Hope în spirale, ca niște sutiene. Trecem cu bicicletele pe lângă fetele thailandeze care lucrează la bucătărie și-și acoperă gurile, chicotind la burțile albe, dezgolite, ale băieților.

Râd de Alan și Dewey, de picioarele mele slăbite, abia îndeajuns de puternice cât să apese pe pedale. Simt cum dansează briza pe umerii mei arși și simt mirosul dulce de tămâie care se revarsă din altarul budist. Mi-e rău, dar știu că aproape s-a terminat. O las să treacă – nu trebuie să repar modul în care mă simt. Mă umple o recunoștință profundă că nu trebuie să mă mai înțep cu seringi pline de heroină toată ziua, doar ca să mă simt „normală”. Când bagi, toate zilele sunt la fel. Aici, fiecare zi e altfel și, momentan, e minunat și suficient.

Dacă tu sau o persoană dragă se luptă cu dependența, contactați Clinica ALIAT.

Articolul a apărut inițial VICE AU.