Am băgat drogurile despre care cântă trapperii din România și am pierdut un an din viață

Sunt un junkist. Fac realmente abuz de orice-mi place. Nu scriu textul ăsta ca să-ți zic ție să nu faci ce-am făcut io, scriu ca să ai un punct de referință și la tine-n țară. Eu n-am avut. Toată informația relevantă pentru mine provenea din fire de pe Reddit, forumuri de drogați și site-uri de știri care vorbeau din perspectiva țării din care provin, dar nu în România.

Da, există lean la noi. Nu, nu o să-ți spun cum să faci rost de el. Pot să-ți spun că nu-i tocmai ușor, ieftin, ori lipsit de riscuri. Dar se poate. Lean-ul este o combinație de codeină cu prometazină. Unii îi mai zic heroina lichidă, siropul mov, Sprite murdar, dar cei mai mulți îl asociază cu siropul de tuse, cândva vândut fără rețetă la americani. Azi, în SUA și în țări din Europa de vest există un recipient ce conține ambele substanțe deja amestecate. Trebuie doar să-l verse în sucul preferat.

În România, pui mâna pe așa ceva doar cu acces la deep web și nu te sfătuiesc, pentru că sunt șanse incredibil de mari să primești o țeapă monumentală sau un berbec în ușă la șase dimineața de la organele legii. În rest, găsești cele două substanțe separat și e bătaie de cap.

În ce privește benzodiazepinele, există la discreție în țară - Xanax, Alprazolam, Bromazepam, Diazepam, Nitrazepam, Rivotril și lista poate continua. Astea-s mai ușor de găsit. Plus că oricine merge la psihiatru, cu anxietate sau diverse tulburări mileniale, are acces la astfel de medicamente. În mod legal, ele pot fi luate de la farmacii doar cu rețetă de la medic. Altfel, totul devine ilegal.

Eu, unul, am băgat lean și benzo mai bine de un an. Totul a început, evident, cu o curiozitate, una născută și din muzica pe care o ascult. Yup, despre trap e vorba. Sigur, încă un motiv să-l urăști. Te-ar surprinde, totuși, să afli că nu ăsta-i singurul gen muzical care vorbește despre codeină, benzo-uri și mai știu eu ce. Se băgau astea și lumea cânta despre ele chiar și-nainte de a pătrunde omenirea-n mileniul trei, fiind un drog promovat intens în melodii rap și nu numai. A pornit din Texas, de la DJ Screw, și a ajuns muza lui Lil Wayne, care a băgat siropul în cântece, cum ar veni. Dar nu despre istoria lui e vorba aici.

A durat ceva și au fost necesare ore de documentare ca să obținem ce ne-am dorit. Nu e vorba doar despre mine, ci despre toți oamenii din anturajul meu care băgau sau încă bagă lean și benzo-uri. Cum vorba că România e țara tuturor posibilităților, am reușit să ne stabilim niște surse aproape nesecate pentru așa ceva. Și a început.

E greu și să scriu despre asta, că simt că n-a trecut destul timp de când le-am lăsat și pe măsură ce mă afund în memoria mea ciopârțită de substanțe și-mi amintesc cum eram, mă ia cu fiori pe șira spinării din două motive: îmi amintesc chinurile - pe care nu le doresc nimănui - survenite în urma stopării bruște și pentru că mi se face poftă ca dracu’ de gustul ăla divin de lean sau de deconectarea totală de care mă bucuram când băgam benzo.

Când zic că a început, mă refer la faptul c-a început goana nesfârșită după substanțele de gen. Eram și, cumva, încă suntem junkiști funcționali. Avem job-uri, facultăți, case. Doar că te trezești că nu te mai face absolut nimic fericit decât drogurile astea. Și e trist.

Lean-ul, heroina, benzo-urile îți aduc un mare nor de ceață asupra gândirii, te transformă fără să te-ntrebe de sănătate într-o altă variantă a ta. Una mult mai sumbră și orientată doar către a obține substanța care menține norul ăla acolo. Ți se întunecă judecata, personalitatea, totul. E dubios și neplăcut. Ai impresia că faci bine ce faci, că tu ai dreptate și cine nu te înțelege ar trebui să te sugă. Așa am pierdut niște prieteni pe care-i aveam de mulți ani. Nu-i pot condamna, că nu-i prima substanță grea care m-a tras în jos de-a lungul existenței mele, dar e cea mai grea substanță de până acum.

Ajungi să mergi la job ca automatism, nu ca să faci performanță, ci pentru că știi foarte bine că fără bani e complicat să te droghezi. Logic, nu? Ai opțiunea să te-apuci de dilărit, dar îți trebuie niște bani de început și e un risc enorm pe care nu mulți și-l asumă.

La un moment dat, după niște luni de băgat chestiile astea în paralel, dozele ajung la o limită, care-n engleză se numește „threshold”. Bagi peste pragul ăla - riști să faci supradoză și să mori. Vorbim despre niște substanțe care ucid oameni.

La un moment dat, un prieten foarte bun a băgat singur acasă niște lean puternic - pentru că da, nu mai e o chestie socială, o bagi că-ți trebuie, altfel apar simptome de sevraj. E un proces care are daune ireversibile și deseori duce la moarte. Omul a avut noroc că la el acasă au sosit chiar atunci încă doi prieteni. Și-a terminat lean-ul, s-a așezat la calculator, și-a dat ochii peste cap, a început să tremure cu spasme dubioase, s-a pișat pe el și-a făcut spume la gură.

Au urmat momente de groază pentru tovarășii prezenți, care i-au dat cu apă pe față, i-au ținut capul să nu-și înghită limba și i-au băgat pe gât trei Diazepame. S-a liniștit, dar a fost o spaimă terifiantă. M-am căcat pe mine când mi-au povestit. Nu la propriu, dar riști să te și caci pe tine la modul foarte serios de la sevrajul dat de astea.

Însă, ce-am făcut noi atunci? Evident că nu ne-am gândit că „Bă, gata, asta a fost, știm cum e, ne-am făcut damblaua, ne lăsăm”. Din contră, am făcut legătura miraculoasă că Diazepamele l-au scăpat pe tip de ce-i mai rău și a-nceput a doua repriză de research stufos - cum facem să băgăm chestiile astea-n continuare și să nu pățim și noi ca omul nostru. Într-adevăr, când bagi lean și bei o doză ca lumea, ia și două-trei benzo-uri înainte, ca să nu ți le bage pe gât tovarășii, dac-ai noroc să fie acolo.

Acum, un sfat mega important pentru oricine bagă chestii d-astea sau e tentat s-o facă. Niciodată, dar niciodată să nu bei nici măcar o guriță de lean, dacă ai luat Tramadol. Prometazina nu se pupă deloc cu Tramadolul. Duce direct la convulsii.

Alt sfat: nu combina niciodată lean-ul cu alcoolul, poate fi o combinație letală care-ți taie pur și simplu respirația. Definitiv.

În zilele în care nu găseam ingredientele să ne facem lean, găseam Tramadol, care-i tot opioid, sau binge-uiam benzo-uri. Rareori era o zi în care să fim sober. Adică, fără droguri grele, dar cu iarbă multă. Nu făceam decât să ne creștem rezistența la diverse substanțe. Și învățasem să băgăm în așa fel încât să evităm convulsii sau OD-uri.

Mai știi norul ăla despre care spuneam că se așterne peste judecata ta? Gândește-te că pe măsură ce băgam tot mai mult, mă afundam într-un purgatoriu. Totul era despre droguri, nu mai conta nimic. Însă nu mi se părea că fac ceva greșit.

Rapperul Fredo Santana, 27 de ani, a murit pe 19 ianuarie 2018, după ce a suferit o criză fatală de la lean.

Într-o zi m-am văzut cu niște amici care se chinuiau cu dependența de heroină propriu-zisă. Atunci m-a lovit prima oară gravitatea situației. Amicii ăștia ne-au spus, practic, că nu s-au mai înțepat de când au dat de lean. Yup, you read that right. Erau atât de încântați c-au scăpat de ace, de rămăsesem tâmpit. Și mi-au spus diferențele. Pe lean, poți să faci aproape orice, dacă ai voință și n-ai băut cât să te priponești de pat. Apoi și-au exprimat fericirea legată de faptul că există alternative care pot amâna următoarea băută de lean, precum benzo-urile, Tramadolul sau multă iarbă. Dar nu ajută prea mult nici alea. La câteva zile după ce-ai amânat lean-ul, te lovește sevrajul ăla nasol și ori bei iar, ori simți că mori și că viața nu mai are sens.

Partea horror este că totul se revarsă în restul capitolelor din viața ta, fie vorba de relații, performanțe la studii sau la locul de muncă. Și tu nu te oprești. Te rogi la spiritele-n care crezi să duci boala asta pe picioare și să nu faci supradoză. Îți trece o dată la cinci secunde gândul c-ar trebui să te lași, dar apoi gândul ăla pătrunde-n norul de ceață care ți-a inundat deja judecata și… Ăla ești.

Ajunsesem să nu mai concep zi fără tâmpeniile astea. Lean, Xanax (benzo în general), weed. Atât știam și pentru asta trăiam.

Mie, la un moment dat, de nicăieri, mi-a căzut juma’ de măsea de minte în gură. Fără avertisment, fără durere, fără nimic. Și-mi îngrijesc dinții de când mă știu. Pe lângă asta, mi s-au strâns gingiile. Am spații de aer între dinți. E tare dubios. Tre’ să văd un dentist cât de repede. N-a mai avut nimeni asta în jurul meu. Ce-am pățit, în schimb, cu toții? Am slăbit toți (eu 27 de kilograme) pân’ am ajuns niște siluete cadaverice, atât ca greutate, cât și-n materie de culoare a tenului. Practic, te transformi într-un fel de zombie.

Altu’ cică transpiră mai mult. Altu’ are dureri acute de ochi când dă de lumină puternică, mai ales naturală. Altu’ are pietre la rinichi. Altu’ are hepatită. Altu’-i constipat orice-ar face. Faza e că astea-s episoade. Tind să cred că-i vor lovi toate cândva pe toți care bagă. Slow’n’steady.

Fast forward în prezent: mi-am dat demisia și am plecat din București, într-o ultimă încercare disperată de a scăpa de dependențele astea. Simțeam că ori fac manevra asta, ori m-arunc de pe podul Basarab într-un live pe Insta. Așadar, cu puține zile înainte de revelion mi-am anunțat toți prietenii că trebuie să ne vedem să dăm o băută colosală, că plec din oraș în încercarea de a mă lăsa de lean și de benzo. Zis și făcut. Ne-am întâlnit, mi-am făcut cel mai nesimțit lean pe care l-am băut vreodată, am înghițit patru benzo-uri și m-am duuuuuuuus. Următoarea zi, mi-am făcut rost de două folii de Tramadol și un borcănaș cu benzo-uri light, așa, de 0,5 de miligrame. Plănuiam să țin Tramadolul o săptămână jumate și Rivotrilu’ vreo două săptămâni jumate.

După trei zile, gândul că n-o să mai gust lean începea să mă sperie din ce-n ce mai tare. După revelion mi-am aranjat plecatul în provincie. În a treia zi, speriat complet de ce urmează (auzisem cum e sevrajul la heroină și că de la un punct încolo se confundă cu cel de la lean și benzo), am băgat, în interval de două ore, tot Tramadolul pe care l-am contraatacat cu cele treizeci de benzo-uri ușoare care-mi rămăseseră.

Nu-mi amintesc cum am ajuns în provincie. Absolut deloc. Și asta a însemnat că aveam să iau drumul cel mai neplăcut. Adică întreruperea bruscă a tuturor substanțelor, mai puțin iarba. Am plecat cu multă, multă iarbă după mine.

Pauza mea a împlinit o lună. O lună în provincie, la o căsuță cu o curte care măsoară niște sute de metri pătrați (nu-i un centru de recuperare sau ceva de genul). Ies zilnic în curte la plimbare, fac exerciții fizice și mănânc. În fiecare zi am notat câte ceva, despre cum mă simt, ce am făcut, cât de rău îmi e și tot așa. Las mai jos câte un rezumat pentru fiecare săptămână din luna asta.

Săptămâna 1:

• Cred că sunt încă mega spart de la 15 grame de Rivotril și o folie juma’ de Trama.
• Simt totuși că lipsește ceva.
• N-am stare, dar nici energie să mă mișc. E o mișcare browniană înăuntrul meu care se manifestă doar printr-o expresie ciudată pe fața mea, cred.
• Nu ies deloc din casă. Nu fac niciun fel de exercițiu fizic. Mănânc o dată pe zi.
• Pe la jumătatea săptămânii, mișcarea browniană se accentuează, mă enervez la orice fel de căcat. Am spart farfuria de omletă cu furculița după ce m-a supărat o tanti de pe Travel Channel.
• La final de săptămână, high-ul de la excesul de Trama și Rivo se cam duce.
• Bag verde ca nehalitul. Cu verde m-am lăsat și de legale și de alcool și de altele. Și-a funcționat. Oricât aș fuma acum, totuși, mi-e prea dor de gustul de lean. Fumez ca turcu’.
• M-am stricat îngrozitor la stomac.
• Devin din ce în ce mai depresiv.

Săptămâna 2:

• Stricat și mai rău la stomac.
• Parcă nu mai am chef să fumez nici verde, da’-i singura chestie care-mi mai mută puțin starea.
• Sunt din ce-n ce mai depresiv. Mă uit la special-uri de stand-up ale comedianților pe care-i iubesc și nu reușesc, parcă, să m-amuz.
• „Nu-i durerea fizică, e harababura din minte”, zicea Kazi Ploae pe un șlagăr consacrat al repărașilor drogați din underground. Așa-i, harababura din minte e odioasă și deseori eclipsează durerile de organe, ori spasmele musculare și/sau senzațiile de frig. Le simți mai tare ca oricând atunci când ai impresia că ți s-a liniștit creierul. E un ping pong. Nu-ți dă pace. E ba una, ba alta. Iar când sunt ambele… Preferi să mori.
• Începe să dispară din norul ăla, mintea îmi devine din ce în ce mai limpede și sunt din ce în ce mai timorat, pentru că am acces la niște amintiri de pe drive pe care speram că le-am șters cu lean, așa cum șterge Cola rugina de pe Dacii.
• O notiță din săptămâna asta spune așa: „Mi-e îngrozitor de rău. Și mi-e dor de gustul și starea de la lean. Mă tem că îndată ce mă-ntorc în București, o să m-apuc iar. Dacă m-aș întoarce mâine, primul lucru pe care l-aș face ar fi să beau lean. Mi-e rău.”
• M-am apucat de flotări și exerciții fizice prin curte și prin casă. Simt că trebuie. Mă simt mai bine după ce le fac.
• Mi-e foarte rău.
• Partea bună e c-am început să mă trezesc cu foame tot timpul, uneori și din somn. Lucru care înseamnă că, în sfârșit, corpul meu începe să-și revină ușor, ușor, și recuperează.

Săptămâna 3:

• Abia dacă mai fumez un cui dimineața și unul înainte de somn. Și și p-alea cu greu. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu am chef de iarbă. Mă deprimă tare acest aspect.
• Mă uit la lupte K1. La o bucată primită-n falcă de Moroșanu, mie-mi cade ceva pe limbă. Mă gândesc c-o fi un rest de mâncare. Testez cu limba, mă zgârii. E juma’ de măsea de minte. Se adâncește depresia. Încep să mă spăl pe dinți de cinci ori pe zi în loc de trei.
• M-a deprimat măseaua, dar m-a și enervat. Fac mai multe flotări, ies mai mult la aer și la lumină.
• Spre final de săptămână rămân fără verde. Duc două zile fără probleme, mi se face mega poftă și binecuvântați fie-mi prietenii care-au bătut un drum să-mi mai aducă nițică iarbă.
• Rămân și fără iarba respectivă până începe săptămâna patru. Mă gândesc că dacă tot nu mai muncesc și scriu freelance, să țin de banii pe care-i mai am. Mereu am zis că de iarbă mă pot lăsa oricând, de ce să nu încerc?

Săptămâna 4

• Mă sui emoționat pe cântar. AM CU ȘASE KILE ÎN PLUS. E o victorie mică, dar este!
• N-am verde. Îmi lipsește foarte puțin. Trăiesc.
• În a treia noapte fără verde, m-apuc, inconștient aproape, de un PET de bere și mă pilesc bine. Am fost alcoolic niște ani. Not cool. Mă trezesc cu o vagă senzație de mahmureală și mă mustrez că n-am avut tăria să stau cu starea nemutată mai mult de două nopți. Mă supără starea de după băută și-mi dau seama că am lăsat alcoolul în spate atunci când l-am lăsat.
• Se întețesc exercițiile fizice, încep să transpir mai mult.
• Mănânc de mă minunez și eu.

Am primit mesaje de susținere de la prieteni în toată perioada asta. Am vorbit cu ei deja, i-am rugat să nu-mi dea nici lean, nici benzo oricât m-aș ruga de ei. Au fost de acord, că d-aia-mi sunt tovarăși. Însă trebuie să mă-ntorc în oraș, c-am nevoie de bani. Cu treaba asta stabilită cu tovarășii și având mintea destul de limpede, mă bazez că ororile prin care-am trecut perioada asta mă vor ține departe de substanțele astea.

Pentru că adevărul dureros e că încă am poftă. Corpul parcă ar vrea, dar creierul nu cred că mai duce o recuperare d-asta. Plus c-am ficatul unui om de 45 de ani, iar eu am în jur de jumătate din vârsta ficatului meu. Așadar, întoarcerea la astea, fără să exagerez, cred că mi-ar aduce moartea.