Publicitate
Chestii

Femeia care a avut nenumărate procese cu autoritățile din România îți arată cum îți aperi drepturile

Ea a reușit să obțină în instanţă două victorii importante împotriva primăriei: asfaltarea drumului şi să îi tragă apă în curte.

de Sebastian Jucan
10 Martie 2019, 12:22pm

Fotografie de Răzvan Băltărețu pentru VICE România via „Cum a fost protestul dinaintea unei posibile ordonanțe care să-l scape pe Dragnea”

Dacă trăieşti în România, plăteşti taxe şi impozite degeaba, că statul nu îţi oferă nimic în schimbul lor. Toate serviciile pe care statul român pretinde că ţi le oferă pentru banii pe care ţi-i ia sunt ba inexistente, ba vai şi-amar de capul lor. Autostrăzi nu e în stare să construiască, infrastructura e în general o ruină, învăţământul produce analfabeţi funcţionali şi absolvenţi fără perspective pe piaţa muncii, sistemul medical e în stare să te bage în sicriu mai repede decât boala. Deja mie mi s-a acrit de câte ori am tot repetat lucrurile astea.

În România rurală lucrurile stau și mai prost. O treime din localităţile de pe plaiurile mioritice nu sunt racordate la o reţea de canalizare, iar asta înseamnă că unul din doi români nu are acces la un serviciu elementar – ca pentru o ţară în secolul XXI. E cu atât mai ruşinos când te gândeşti că problema aia cu WC-urile în curtea şcolii e veche de când lumea, iar autorităţile nu sunt în stare să o rezolve, indiferent de partidul aflat la guvernare. Presa semnalează situaţia la începutul fiecărui an şcolar, politicienii promit solemn că vor remedia situaţia, trece momentul, nu se rezolvă nimic, apoi se repetă ciclul anul următor. După cum recunoştea chiar păcăliciul pesedist care s-a perindat prin fruntea Ministerului Educaţiei, în România încă există aproape 2 500 de şcoli cu toaletă în curte.

Poate că situaţia ar fi ceva mai tolerabilă, dacă ar fi legitimă scuza că suntem o ţară săracă, nu sunt fonduri şamd. Dar există bani pentru pensiile speciale ale parlamentarilor, salarii de nababi pentru aleşii locali, investiţii inutile sau, pur şi simplu, sifonare de fonduri. Poate cel mai elocvent caz e cel al Primăriei Dimăcheni, unde aleşii locali n-au mai avut de unde să plătească carburantului pentru autobuzul şcolar, după ce şi-au mărit salariile. Nu mi-e însă ruşine nici cu ticăloşii care şi-au crescut într-atât lefurile, că n-au mai avut bani să asigure plata asistenţilor persoanelor cu handicap.

1552220250909-Simona-Niculescu
Simona Niculescu. Screenshot via „Singur împotriva tuturor. Oameni vs. instituții”

Autorităţile locale sunt un mix de ticăloşie, indolenţă, hoţie şi incompetenţă. Dacă ai avut de-a face cu ele probabil îţi vine să îţi iei tălpăşiţa şi să pleci din ţară, cum o fac din ce în ce mai mulţi români. Eu însă am stat de vorbă cu Simona Niculescu, o româncă sătulă de toate mizeriile statului. Ea a mers în instanță și a reușit să obțină victorii importante în fața primăriei. Uite un exemplu: a câștigat în primă instanță anularea somației de plată pentru taxe și impozite, pentru că decizia de impozitare nu i-a fost comunicată. De la ea am vrut să aflu ce-a motivat-o și cum a reușit, ca să ai un exemplu și să acționezi și tu când ești ignorat de autorități.

VICE: În demersurile de până acum ați avut nevoie de multă răbdare. Ce v-a ajutat ca să nu abandonați?
Simona Niculescu: Am făcut sport de performanţă – cel mai mult mi-a plăcut patinajul artistic. Dimineața, în cantonament (iunie – septembrie), făceam zilnic câte o mie de cercuri pe piciorul stâng, altă mie pe piciorul drept, fără a avea voie să depășesc cu un centimetru peste linia trasată de compas, pe gheață. Asta înseamnă răbdare de chinez bătrân. Apoi, am absolvit Dreptul, mi-am construit o carieră în Franţa, unde am crescut trei copii. În toate am fost consecventă şi perseverentă.

Aţi locuit majoritatea vieţii în Franţa. Ce v-a împins acolo?
Am fost nevoită să plec din România când aveam șapte ani, deoarece tatăl meu era refugiat politic, fostul conducător al tineretului liberal, pe vremea lui Brătianu. Am descoperit cu uimire și bucurie România în 1990, atunci când am putut veni prima dată. Și acum sunt tânăra care tânjește după voia bună a românilor care, oricât de greu le-ar fi fost atunci, mai aveau o speranță, o luminiță la capătul tunelului.

Aţi decis să vă întoarceţi definitiv în ţară, într-o perioadă când din ce în ce mai mulţi români aleg să emigreze. De ce?
Dorul de acasă. Aici este casa mea, iar „omul sfințește locul”. Nicio luptă câștigată în străinătate nu mi se pare mai valoroasă decât speranța pe care reușesc să o redau românilor, să se întoarcă acasă fiindcă iată, se poate.

Cum a fost contactul cu autorităţile române, după atâţia ani de locuit în străinătate?
Am trecut prin toate fazele psihologice de când m-am lovit de „autorități”. De la amuzament la culmile disperării și înapoi. Nu am întâlnit nicăieri, nici măcar în lecturile mele, ca o atât de infimă și șubredă parte a societății, adică așa-zișii aleși, să terorizeze atât de consecvent comunități întregi, cu toate mijloacele la care pot apela. Câteodată mă simt ca într-un film SF de seria B, din alea jenante.

Cum aţi ajuns în situaţia de a da în judecată autorităţile locale şi când aţi luat hotărârea că altfel nu se poate?
Când m-am lovit de „strategia” edililor de la Băiculești. Am câștigat în 2013 un proces care-i obliga să reabiliteze drumul comunal. Prima grijă a primarului a fost să angajeze din banul public un avocat „cu relații”, soțul unei judecătoare la Curtea de Apel Pitești, să-l scutească de plata penalităților. A ținut o vreme. Nici acum nu am încasat vreun ban, dar toate nedreptățile se termină odată și odată. Curtea de Conturi a constatat între timp că a fost ilegală angajarea avocatului „monden”. M-am decis să merg până la capăt, când am constatat că nu interesează nici procurorii, nici Curtea de Apel Pitești că toate aceste ilegalități se desfășurau sub ochii lor.

1552220439264-Poza-din-Baiculesti
O stradă din Băiculești. Imagine publicată de Simona Niculescu pe contul personal de Facebook

Cât are de așteptat un cetățean până primește un răspuns?
Mult și bine. Depinde de cât de hotărât este în instanță, că până la urmă instanța este obligată să califice sau recalifice cererile noastre, simpli justițiabili. Dacă își susține dreptatea lui prin scrieri, nu neapărat în drept, ci explicând situația de fapt, instanța va analiza cu seriozitate problema și va oferi o dezlegare.

Cât de costisitor e un proces cu autoritățile? Ca bani și ca timp. În medie.
Ca bani, dacă nu ai avocat-sugativă (care să promită lumea și țara) și faci ca mine, scrierile prin mail nu costă nimic. Ca timp va fi mult. Deoarece oricât de necunoscător ai fi, tot trebuie să studiezi textele de lege pentru a indica instanței de ce e dreptatea de partea ta, iar asta presupune ceva timp.

Câte procese aţi avut cu statul român şi în ce au constat ele?
Multe, în mod sigur peste 30, am oprit numărătoarea. Ca reclamant, m-am judecat pentru recuperarea proprietăților familiei mele, dar mai mult pentru drepturile românilor: dreptul de avea acces la infrastructură, dreptul de a nu plăti impozit fără acte legale, dreptul la liberă circulație pe teritoriul țării, ca la Pungești.

Am avut și calitatea de inculpată, m-a trimis în judecată Parchetul Judecătoriei sector 1, deoarece am luat înapoi casa în care m-am născut (retrocedată cu decizie definitivă a instanței). A considerat că mă făceam vinovată de „violare de domiciliu”. Am fost de două ori achitată, dar după cinci ani de procese.

Cum se schimbă viața într-un război de tipul ăsta cu autoritățile locale? La ce să se aștepte și alți oameni?
Autocritica nu mai este obligatorie (oficial), însă cel care se va pune cu „stăpânul” se poate aștepta la intimidări, amenzi, șicane prostești și felurite mizerii administrative. Cu cât sunt mai ticăloși „oficialii” comunei, cu atât te poți aștepta la orice aberație. Mie de exemplu mi-au „copt” un titlu executoriu pentru taxe locale pe care nu mi le pretinseseră înainte, prin decizie de impozitare oficial comunicată. Evident, judecătorul a anulat aberația, pe argumentația mea. Poate au și alte forme de opresiune pentru a reduce la tăcere cetățenii prea vocali, dar eu nu m-am lovit de ele.

Aţi câştigat un proces în care Primăria Băiculeşti e obligată să vă asfalteze drumul de acces, decizie pe care autorităţile n-au pus-o în aplicare. Ce opţiuni au românii aflaţi în situaţii similare, cu hotărâre judecătorească definitivă, pe care instituţiile statului nu o respectă?
Pot pune mâna pe par, pot să dea o „șpagă” vreunui secretar al primăriei sau să se judece, cum fac eu. Să meargă până la Curtea de Apel București, angajând direct responsabilitatea statului român, sau la CEDO, pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești. Recomand ultima variantă. Este mai lungă, dar mai sigură.

Aţi avut şi un litigiu în care primăria era obligată să vă acorde nişte despăgubiri, altă decizie nerespectată. V-a trecut prin gând să cereţi executarea silită a Primăriei?
Mi-a trecut atât de mult prin gând, încât am purces încă din prima zi de când a apărut motivarea instanței. Am obținut încuviințarea executării silite, dar executorul nu mi-a mai răspuns la telefon și nici nu a pus în aplicare hotărârea instanței. Apoi am obținut înlocuirea executorului, soluție care a fost contrazisă de către Tribunalul Argeș, unde soția avocatului angajat de către primărie avea foste colege judecătoare (acesta s-a mutat, între timp, la Curtea de Apel Pitești). Acum am un proces pe rol în care oblig alt executor să execute silit această sentință definitivă, dar nu vrea.

1552221544157-Simona-Niculescu-romania
Simona Niculescu într-o discuție cu o femeie din Băiculești. Screenshot via „Manifestul de la Băiculești”, reportaj realizat de echipa „România, te iubesc”

Credeţi că e vorba doar de lipsă de fonduri şi incompetenţă sau e şi rea-voinţă din partea autorităţilor locale?
Nu mai pot bănui autoritățile locale de care m-am lovit decât de rea-credință.

Cum văd ceilalţi localnici demersurile dv.? Sunt simpatizanţi sau, mai degrabă, îi ţin partea lui „domn’ primar”?
Dintre cei cu care am interacționat, nu-l suportă nimeni pe „domn’ primar”. Și sunt mulți. Sunt simpatizanți de pe margine, vin la mine să-i sfătuiesc în problemele lor, dar nu își cer drepturile în instanță.

De ce le e cel mai frică primarilor din România?
Celui de la Băiculești îi este cel mai frică de soțul meu, vrea să sune la 112 când intră în primărie. Celorlalți nu știu de ce le este frică.

Sunteţi absolventă de drept, iar în Franţa aţi lucrat ca formatoare de judecători în Drept European. Care e impresia pe care v-a lăsat-o sistemul judiciar românesc, după atât timp petrecut prin instanţe?
Am o impresie foarte bună despre sistemul judiciar din România, cu excepția instanțelor care au în compponență colege prea apropiate ale soției avocatului advers, membră a colegiului de conducere CA Pitești, avocat ilegal plătit din banii publici, precum a constatat Curtea de Conturi. În rest, numai de bine.

Noi, cei din România, ne uităm la Occident ca la un far călăuzitor, dar sunt și acolo contracte cu statul și lobby și influențarea deciziilor. Ce ne diferențiază pe noi de ei la nivel de administrație locală?
Șpăgi se dau peste tot, părerea mea. Să fim serioși, toate țările au câte un „Bernard Tapie”. Numai că în țara noastră a ajuns parcă un titlu de glorie că ești „șmecher”, te descurci. În Franța am asistat la conversații la nivel înalt în care unul sau altul pomeneau (cu voce joasă) că au „ajutat” la luarea unei decizii sau alteia. Dar niciodată „ajutătorii” nu se plângeau prin presă că ar fi ținte ale procurorilor. Cred că și la derbedei există o lege, chit că nescrisă, care îi împiedică să se victimizeze în avans, că li se va deschide cutare dosar în care ei știu foarte bine că au greșit. Până la urmă cred că este vorba de bărbăție. Poate că sunt occidentalii ăștia cu mai mult testosteron sau cu mai multă rușine.

Ce urmează în continuare, pentru dumneavoastră, în războiul cu nepăsarea autorităţilor?
Să învăț frații mei de suferință, românii, că au drepturi și cum să le exercite. Mă tot chinui să termin o carte, Ghidul de asuprire al administrației publice, dar nu am reușit încă din păcate.

Vine o perioadă cu destul de multe alegeri. Nu vă tentează o implicare în politică, să încercaţi să schimbaţi lucrurile şi din direcţia respectivă?
Pe mine personal nu, însă îl voi încuraja și ajuta pe soțul meu să fie ales la Băiculești, unde ne-am stabilit. Este un bun gospodar, om serios, iar de legalitatea actelor pe care le va semna mă voi asigura eu. Voi mai forma o generație de consilieri locali care au de gând să afle că au și obligații pe lângă drepturi, și că legea administrației publice locale este obligatorie.

Interviul a fost editat și condensat pentru claritate.

Editor: Răzvan Băltărețu