Tu și stresul

Poate că „stres” e un cuvânt arogant, excesiv, pe care nu l-am înlocuit la timp pentru revoluție cu ceva care să evoce mai puțin un arhitect cu probleme într-o dramă comică de la televizor, care-și freacă pielea roz și lăsată de pe tâmple.

Dar mai e și chestia asta care locuiește cu tine și în tine, care când se compactează devine cronică sau traumatizantă sau ambele, de care ar trebui să te vindeci în/cu ajutorul unor doze distincte de grijă de sine, care, de obicei, nu se adună în nimic real (și asta vine de la mine, amica ta Kate, o tipă care a trecut prin faza burghez-boemă, Goop și a fost o rază de lună încarnată într-un corp de femeie). Stresul nu e o epidemie, cât e o atmosferă, smogul nesiguranței economice, al devastării mediului și al drogurilor tehnologizate, nu?

Dar: dintr-o perspectivă mitică, poate că adevăratul zbucium al stresului e și parte din etapa de„inițiere” a eroului, coborârea și moartea care conduc la transformare și renaștere. Poate. Nu știu. Hai să afli!

Uneori, stresul e productiv, ca în cazul Arianei Grande când a turnat două albume de bună calitate în cinci minute, știi? Poate fi creativ și generator și incendiator! Și Serena Williams - singura vedetă, în afară de Andy Cohen, RuPaul and Alan Alda - folosește mingi de tenis anti-stres, fie ca să înceapă să câștige când pierde FIE când (în mod justificat) îi spune vreunui scârboșel că i se datorează scuze, fix în mijlocul a ceea ce este probabil în top cinci momente stresante din viața ei? Viaaaaața ei! Stresul e singurul motiv pentru care unii dintre noi mai și fac ceva.

Nimeni nu mi-a explicat niciodată cum trebuie de unde știe corpul meu că au trecut 28 de zile de când a eliminat o grămadă de sânge. Sincer, cum? Corpul e un mister, iar medicina e impresionism.

După un triliard de experiențe cu migrene aparent aleatorii și micro-boli și costul lor colateral inutil de zile pierdute, mi-am dat seama că există linii groase și repetitive, chiar dacă sunt încâlcite (îndeajuns de ample încât să fie vizibile din spațiu, care apar de 16 ori pe zi, precum răsăritul), între stres (la care sunt predispusă, din cauza creierului și al circumstanțelor, și încă genul lipicios, cronic, în ciuda faptului că, în general, sunt un om norocos) și durere, boli și o senzație generală de contracție: îmi crănțăne uscat mintea, ca un baton vechi de cereale.

Deci, deci, deci: din ce în ce mai mult nu-mi pasă decât de corpul meu și sigur-absolut-clar nu mă refer la asta la modul merg-regulat-la-sală, ci încerc (și nu spun niciodată „încerc”, pentru că vin din epoca scenei „nu încerca, fă-o!” din Toronto) să-mi ascult și să-mi înțeleg corpul, să-i șoptesc, să-l scanez și să-l simt, să-mi fac propria biomecanică pe-atât de reală pentru mine, pe cât îmi sunt și gândurile. (Știai că: e ȘI MAI REALĂ?)

Toate astea-mi vin foarte greu, dar e mai bine decât atunci când experiența mea cu propria corporalitate avea loc în două părți: a) capul meu mare și ochii mei mari care răsăreau dintr-un hanorac strâns închis cu un fermoar, cu sinele care gândește și percepe fiind singurul sine, și b) sexul.

Stresul locuiește în corp, de fapt, ocupă corpul, iar asta devine atât de evident de prima dată când simți că ți se strânge pumnul în burtă și ești roșie ca para și, brusc, zici: „A, e acolo!”.

Și simt că cel mai super-bun lucru pe care-l poți face pentru corpul tău DUPĂ controalele regulate și atente și monitorizări și reveniri și adunat de informație și bla-bla yadda-yaddda-yadda și toate cele e să-ți dedici câteva minute lungi, de câteva ori pe zi, pentru ca doar să-l simți din creștet până-n călcâie.

Gen, la urma urmei, cea mai mare parte din stres e o alegere. Poate c-o să mai reduc din acel „cea mai mare parte”, în fine, știi ce vreau să zic: să ne punem de acord că stresul cronic socio-economic și stresul instant, dement, situațional, ca atunci când ajungi sub roțile unui SUV nu sunt opțiuni; să ne punem de acord că o parte din stres, ca genul care n-o să te ucidă, e un fel de alegere. Regula mea de-acum, după ce am trecut prin niște dureri și traume reale în viață este că orice poate fi rezolvat, la urma urmei - cu bani, timp, efort - nu e o problemă și, deci, nu, nu e stres. Poate fi atât de eliberator să treci prin chestii sinistre!

Cam pe aceeași idee: un cadou prețios despre locul în care mă aflu acum, atât în viața mea cât și-n procesul de auto-cocoloșire e că învăț că pur și simplu nu pot să încorporez prea mult stres interpersonal sau poate deloc, adică sunt alergică la asta, cam cum sunt alergică la cofeină și zahăr: ceea ce pentru alții e o doză recreațională e, pentru mine, distrugătoare de suflet. Nu pentru că nu pot să duc, pentru că pot - pot să duc pur și simplu mult de la alții, fără probleme, fără stres - așa că ajung calul de bătaie, ratatul care se trezește că joacă după regulile altcuiva. De obicei nu mă stresează să fac ceva și să fie cu alți oameni, dar mă stresează felul inconștient de căcat sau egocentric de a face chestii, iar cu alți oameni, nu doar că funcționez după orarul lor lunar și emoțional, dar mă contrez oricărui nivel de intensitate și potențial exploziv pe care-l aduc pe masă.

Pe scena emoțională există o tonă de confuzie despre ce nu e și e autoîngrijirea, ce face și ce nu face, dar ce e sigur e că ușurările super rapide (gen, mini dozele de ușurare, shot-urile de „aaaaaah”) nu funcționează.

La fel cum urmărirea unei blonde în bătaia vântului pe Instagram nu e același lucru și, de fapt, probabil e fix opusul experienței reale. Fix la fel ca atunci când te uiți la niște .gif-uri liniștitoare cu bebeluși cărora li se masează fața - OBRĂJORUȚI ROZ! VÂRFURI DE NĂSUCURI! - sau cu animale de la țară care sunt prietene pe câmpii, sau ce-ți mai dă ție fiori de plăcere digitală.

Cred că ți se pare că funcționează, pentru că simți asta. Chiar simți, îți explodează în sentimente și apoi se adună ca emoție colectivă și cu asta îi dai înainte, un ocean de „noi”, care vorbesc și scriu și repostează despre cât de mult o simt, acel DA, ASTA!!! Dar unde… dispare toată chestia asta? Ce îți face, la nivel funcțional?

Uneori, mă întind pe spinarea lată a bărbatului meu primitor și mă rostogolesc pe ea ca o țestoasă și senzația e atât de plăcută, dar mă și întristează atât de tare, pentru că e simpatic în sine, dar mă prefac că sunt într-un ocean, pe când, în viața reală, locuiesc într-un oraș care fix acum e plin de câmpuri de gheață pline de căcat de câine și gunoaie și orice aproximare temporară de valuri sau soare sau chiar și doar niște relaxare simplă sau ce te-o mai face pe tine să te simți bine. Gen: masajele sunt minunate până când au trecut trei ore și te-ai încordat la loc toată și simți că ai măruntaiele învelite în sârmă ghimpată. Poate funcționează pentru unii, prefăcutul ăsta, sau chestiile temporare, dar pentru mine nu.

Deci cred că ce-nseamnă asta e că afundarea în modalități de vindecare care par că funcționează pentru tine e ok, dar trebuie să fie „întotdeauna” mai puțin o chestie de rutină și mai mult de obicei. Un „stil de viață”. Știi tu replica aia, meditează 20 de minute, dar dacă n-ai timp, meditează o oră? Mda.

Cel mai bun și mai nasol și mai bun-nasol lucru atunci când ești o persoană care gândește, simte, absoarbe și face lucruri fix în clipa asta, mai ales pentru cineva care face parte din segmentul demografic al milenialilor și cele adiacente lui, care cred că poate fi mai corect înțeles ca Generația Damnată (cu plecăciuni evidente pentru marele scenarist și regizor Gregg Araki, creatorul unor clasice pe care le închiriam de la un magazin bun de închiriat casete video din orașul meu natal și la care mă uitam apoi la cel mai scăzut volum cu putință, când dormeau ai mei), e că trebuie să poți să-ți recunoști stresul, pierderile și traumele - individual, la nivel de familie, social, structural - și, dacă ai îndeajuns de mult spațiu pentru asta, pe-ale fiecăruia.

E demență, gen de-men-ță, că într-o singură generație, în decursul a zece ani, aș zice eu, chestia evidentă, corectă și poate nu întru totul acceptată, dar practic acceptată pe care poți s-o faci cu toată durerea cu care trăiești a trecut de la REPRIMĂ-ȚI-O! DA! AȘA! la această narațiune împărtășită, călduță, încălzită de colectiv, în care cel care se reprimă, cu lipsa sa zâmbitoare de vulnerabilitate, trece drept o vază spartă, acoperită cu lipici auriu ca o hartă a orașului, care ține totul la un loc.

Poți să te radicalizezi un pic? Ce pula mea faci?

În loc de orice-ar fi, nu face. Nu face nimic. Nu gândi. Odihnește-te. Evită complet ecranele, cu excepția minoră a muzicii sau a podcasturilor tale. I-am cerut lui taică-miu un „casetofon” pentru ziua mea. Cântă. Mângâie-ți pisica (omg eu pe-asta n-aș face-o niciodată.) Folosește-ți toate produsele cosmetice și pune-ți și scoate-ți toate bijuteriile. Înclină capul în oglindă ca să-ți vezi frumusețea, și-ncolo și-ncoace și pleacă, fără urmă.

Un pont de urmat de la Marie Kondo: e plăcut să-ți atingi și să simți și chiar să te uiți la chestiile pe care le deții. Știu asta efectiv de-acum câteva vieți, când i-am spus colegei mele de cameră, O Punkistă, că mă uit la ce-are rucsacul meu pe dinăuntru pentru prima dată și că e atât de intim să văd și să ating măruntaiele companionului meu de zi cu zi, care era structurat pentru un munțoman elvețian, cu estetica unui copil de grădiniță (rucsacurile pe vremuri erau marfă), iar ea mi-a spus că-și cunoaște intim toate chestiile pe care le are.

Închipuie-ți: ar trebui să poți să enumeri, fără să te uiți, absolut fiecare obiect pe care îl deții. Ar trebui să poți enumera toate chestiile pe care ți-ai cheltuit ultima sută de lei. Ar trebui să știi ultimele zece chestii la care te-ai uitat pe net. Dacă momentele astea au dispărut fără urmă, probabil tot îți controlează măcar cumva experiența, geanta, creierul, dispozițiile. Și ăsta-i stres, nu??

Articolul a apărut inițial pe VICE US.