Poate că „stres” e un cuvânt arogant, excesiv, pe care nu l-am înlocuit la timp pentru revoluție cu ceva care să evoce mai puțin un arhitect cu probleme într-o dramă comică de la televizor, care-și freacă pielea roz și lăsată de pe tâmple.Dar mai e și chestia asta care locuiește cu tine și în tine, care când se compactează devine cronică sau traumatizantă sau ambele, de care ar trebui să te vindeci în/cu ajutorul unor doze distincte de grijă de sine, care, de obicei, nu se adună în nimic real (și asta vine de la mine, amica ta Kate, o tipă care a trecut prin faza burghez-boemă, Goop și a fost o rază de lună încarnată într-un corp de femeie). Stresul nu e o epidemie, cât e o atmosferă, smogul nesiguranței economice, al devastării mediului și al drogurilor tehnologizate, nu?
Publicitate
Dar: dintr-o perspectivă mitică, poate că adevăratul zbucium al stresului e și parte din etapa de„inițiere” a eroului, coborârea și moartea care conduc la transformare și renaștere. Poate. Nu știu. Hai să afli!Uneori, stresul e productiv, ca în cazul Arianei Grande când a turnat două albume de bună calitate în cinci minute, știi? Poate fi creativ și generator și incendiator! Și Serena Williams - singura vedetă, în afară de Andy Cohen, RuPaul and Alan Alda - folosește mingi de tenis anti-stres, fie ca să înceapă să câștige când pierde FIE când (în mod justificat) îi spune vreunui scârboșel că i se datorează scuze, fix în mijlocul a ceea ce este probabil în top cinci momente stresante din viața ei? Viaaaaața ei! Stresul e singurul motiv pentru care unii dintre noi mai și fac ceva.Nimeni nu mi-a explicat niciodată cum trebuie de unde știe corpul meu că au trecut 28 de zile de când a eliminat o grămadă de sânge. Sincer, cum? Corpul e un mister, iar medicina e impresionism.După un triliard de experiențe cu migrene aparent aleatorii și micro-boli și costul lor colateral inutil de zile pierdute, mi-am dat seama că există linii groase și repetitive, chiar dacă sunt încâlcite (îndeajuns de ample încât să fie vizibile din spațiu, care apar de 16 ori pe zi, precum răsăritul), între stres (la care sunt predispusă, din cauza creierului și al circumstanțelor, și încă genul lipicios, cronic, în ciuda faptului că, în general, sunt un om norocos) și durere, boli și o senzație generală de contracție: îmi crănțăne uscat mintea, ca un baton vechi de cereale.
DE FAPT, E BUN!
CORPUL
Publicitate
Deci, deci, deci: din ce în ce mai mult nu-mi pasă decât de corpul meu și sigur-absolut-clar nu mă refer la asta la modul merg-regulat-la-sală, ci încerc (și nu spun niciodată „încerc”, pentru că vin din epoca scenei „nu încerca, fă-o!” din Toronto) să-mi ascult și să-mi înțeleg corpul, să-i șoptesc, să-l scanez și să-l simt, să-mi fac propria biomecanică pe-atât de reală pentru mine, pe cât îmi sunt și gândurile. (Știai că: e ȘI MAI REALĂ?)Toate astea-mi vin foarte greu, dar e mai bine decât atunci când experiența mea cu propria corporalitate avea loc în două părți: a) capul meu mare și ochii mei mari care răsăreau dintr-un hanorac strâns închis cu un fermoar, cu sinele care gândește și percepe fiind singurul sine, și b) sexul.Stresul locuiește în corp, de fapt, ocupă corpul, iar asta devine atât de evident de prima dată când simți că ți se strânge pumnul în burtă și ești roșie ca para și, brusc, zici: „A, e acolo!”.Și simt că cel mai super-bun lucru pe care-l poți face pentru corpul tău DUPĂ controalele regulate și atente și monitorizări și reveniri și adunat de informație și bla-bla yadda-yaddda-yadda și toate cele e să-ți dedici câteva minute lungi, de câteva ori pe zi, pentru ca doar să-l simți din creștet până-n călcâie.Gen, la urma urmei, cea mai mare parte din stres e o alegere. Poate c-o să mai reduc din acel „cea mai mare parte”, în fine, știi ce vreau să zic: să ne punem de acord că stresul cronic socio-economic și stresul instant, dement, situațional, ca atunci când ajungi sub roțile unui SUV nu sunt opțiuni; să ne punem de acord că o parte din stres, ca genul care n-o să te ucidă, e un fel de alegere. Regula mea de-acum, după ce am trecut prin niște dureri și traume reale în viață este că orice poate fi rezolvat, la urma urmei - cu bani, timp, efort - nu e o problemă și, deci, nu, nu e stres. Poate fi atât de eliberator să treci prin chestii sinistre!
Publicitate
NUP
ÎNCĂ UN NUP
Publicitate
Cred că ți se pare că funcționează, pentru că simți asta. Chiar simți, îți explodează în sentimente și apoi se adună ca emoție colectivă și cu asta îi dai înainte, un ocean de „noi”, care vorbesc și scriu și repostează despre cât de mult o simt, acel DA, ASTA!!! Dar unde… dispare toată chestia asta? Ce îți face, la nivel funcțional?Uneori, mă întind pe spinarea lată a bărbatului meu primitor și mă rostogolesc pe ea ca o țestoasă și senzația e atât de plăcută, dar mă și întristează atât de tare, pentru că e simpatic în sine, dar mă prefac că sunt într-un ocean, pe când, în viața reală, locuiesc într-un oraș care fix acum e plin de câmpuri de gheață pline de căcat de câine și gunoaie și orice aproximare temporară de valuri sau soare sau chiar și doar niște relaxare simplă sau ce te-o mai face pe tine să te simți bine. Gen: masajele sunt minunate până când au trecut trei ore și te-ai încordat la loc toată și simți că ai măruntaiele învelite în sârmă ghimpată. Poate funcționează pentru unii, prefăcutul ăsta, sau chestiile temporare, dar pentru mine nu.Deci cred că ce-nseamnă asta e că afundarea în modalități de vindecare care par că funcționează pentru tine e ok, dar trebuie să fie „întotdeauna” mai puțin o chestie de rutină și mai mult de obicei. Un „stil de viață”. Știi tu replica aia, meditează 20 de minute, dar dacă n-ai timp, meditează o oră? Mda.Cel mai bun și mai nasol și mai bun-nasol lucru atunci când ești o persoană care gândește, simte, absoarbe și face lucruri fix în clipa asta, mai ales pentru cineva care face parte din segmentul demografic al milenialilor și cele adiacente lui, care cred că poate fi mai corect înțeles ca Generația Damnată (cu plecăciuni evidente pentru marele scenarist și regizor Gregg Araki, creatorul unor clasice pe care le închiriam de la un magazin bun de închiriat casete video din orașul meu natal și la care mă uitam apoi la cel mai scăzut volum cu putință, când dormeau ai mei), e că trebuie să poți să-ți recunoști stresul, pierderile și traumele - individual, la nivel de familie, social, structural - și, dacă ai îndeajuns de mult spațiu pentru asta, pe-ale fiecăruia.E demență, gen de-men-ță, că într-o singură generație, în decursul a zece ani, aș zice eu, chestia evidentă, corectă și poate nu întru totul acceptată, dar practic acceptată pe care poți s-o faci cu toată durerea cu care trăiești a trecut de la REPRIMĂ-ȚI-O! DA! AȘA! la această narațiune împărtășită, călduță, încălzită de colectiv, în care cel care se reprimă, cu lipsa sa zâmbitoare de vulnerabilitate, trece drept o vază spartă, acoperită cu lipici auriu ca o hartă a orașului, care ține totul la un loc.
EXTREM DE PE BUNE
Publicitate