Povestea unui dependent de benzodiazepine

„Mi-ați văzut pastilele?”

E după-amiază în Brighton în 2014. Mă împleticesc până în sufragerie și le pun întrebarea asta colegilor mei de apartament. Nu tu „Salut, cum vă merge?, direct „Unde-mi sunt pastilele?” Mă uit la fiecare dintre ei; par tensionați. „Nu-ți amintești?”, mă întreabă unul dintre ei. Nu-mi amintesc.

„Ea a plecat, apropo, în caz că te întrebai”, îmi răspunde altul, pe un ton dezaprobator. Ea e partenera mea care rămăsese peste noapte după ce a străbătut toată țara ca să mă vadă. Începe să-mi pice fisa: iar mi-am pierdut cunoștința. Văd un amestec familiar de emoții pe fețele prietenilor: furie, îngrijorare, apatie.

Prietenii îmi spun că, pe la ora 1 dimineața, iubita mea fugise pe scări speriată de moarte, pentru că aveam convulsii în somn și transpiram îngrozitor. Pe noptiera de lângă pat era o pungă de pastile roșii; fiecare conținea două miligrame de etizolam – un sedativ extrem de potent disponibil pe vremea aceea doar ca substanță chimică aflată în curs de cercetare. Imediat ce au menționat pastilele roșii, încep să-mi amintesc fragmente de noaptea trecută.

În ziua anterioară, pastilele sosiseră prin poștă și, după ce am băgat două, mi-a trecut prin cap ce-i trece oricărui dependent de benzodiazepine: „Nu simt nimic”. Așa că am mai luat două, dar e clar că se întâmpla deja ceva cu mine, din moment ce uitasem că iubita mea trebuia să ajungă din clipă în clipă.

După asta, nu mai știu nimic. Nu mai țin minte nimic din următoarele ore, în afară de gândul că nu simt nimic și de ideea de a mai lua niște pastile.

Prietenii habar nu aveau câte luasem când m-au găsit. Dar am reacționat suficient la întrebările lor cât să nu mai sune salvarea. M-au așezat într-o poziție de recuperare, iar iubita mea a sunat-o pe sora ei și s-a dus să stea la ea.

„Nu vrem să facem asta, dar n-am avut de ales, ți le-am luat”, mi-au zis prietenii. De obicei, o iau razna când aud așa ceva, dar de data am aprobat din cap – aveau dreptate. Inițial, erau cincizeci de pastile în punga aia.

Acela a fost momentul de turnură; fusese cât pe ce să mor fără să realizez măcar și primele cuvinte care mi-au ieșit pe gură în fața prietenilor care mă salvaseră au fost: „Unde-mi sunt pastilele?”.

Mă numesc Dan, am 28 de ani și sunt dependent de benzodiazepine de cinci ani. Ce urmează mai jos e încercarea mea de a-mi aminti fragmente de viață pe care le-am pierdut din cauza amneziei și care sper să îți servească drept morală sau pur și simplu ca pansament pentru cineva aflat în aceeași situație. Îmi amintesc foarte bine cum a început, dar e greu să-mi amintesc ce a urmat.

Benzodiazepinele sunt o categorie de tranchilizanți care se dădeau la greu pe rețetă prin anii 1960 pentru anxietate, depresie și insomnie. Cele mai cunoscute sunt Valium (care e, de fapt, diazepam) și Xanax (alprazolam). Cel de-al doilea a devenit notoriu pentru popularitatea pe care a câștigat-o în rândul tinerilor.

S-a descoperit, până la urmă, că aceste medicamente au consecințe grave, printre care reducerea inhibiției și iluzia de luciditate care duc la un comportament riscant și o tendință de re-dozare; dependență; și întoarcerea exacerbată a simptomelor tratate la întreruperea abruptă a tratamentului.

Întreruperea după o utilizare pe termen lung are cele mai mari riscuri; dacă nu e gestionată corect, poate duce la crize fatale. După aceste descoperiri, benzodiazepinele au început să fie regularizate strict în Marea Britanie și au fost înlocuite, treptat, cu medicamente antidepresive alternative, cu mai puține riscuri. Acum, benzodiazepinele sunt prescrise doar pentru consum pe termen scurt.

Când mintea îți e bântuită constant de anxietate și gânduri depresive, e foarte ușor să dezvolți o dependență de benzodiazepine dacă ai acces la ele. Ți-e foarte greu să te abții să te pierzi în liniștea minunată pe care ți-o dau - și nu realizezi că viața ta se dezintegrează în jurul tău cu fiecare pastilă pe care o iei.

Când m-am înscris la facultate, mi-am dat seama că ceva era în neregulă cu sănătatea mea mintală. Doctorii au încercat mai multe antidepresive, dar fără succes. Nu eram deprimat, dar nici fericit. M-am gândit că e mai bine să mă simt groaznic decât să nu simt nimic.

Într-o zi, în timpul unui atac cumplit de panică, cineva mi-a dat o pastiluță albastră – mai târziu am aflat că era etizolam - și, în douăzeci de minute, toate grijile mele s-au topit. A fost euforic să simt o asemenea ușurare, să nu-mi pese de lucrurile de care ar fi trebuit să-mi pese. Am început să iau pastilele regulat în contexte sociale și, cum îmi anulau inhibițiile, am devenit tot mai încrezător și sociabil. Până la urmă, am primit o pungă întreagă, cu eticheta pe ea. M-am dus acasă și, din câteva click-uri, am găsit numeroase surse pentru aceste pastile-minune: cincizeci de etizolam pentru doar douăzeci de lire? Zece flubromazepam pentru cinci lire? Nu-mi venea să-mi cred ochilor de bucurie.

Pe atunci, tot ce încercam provenea de pe „piața gri” – magazine online neoficiale de unde puteai cumpăra tot felul de substanțe similare cu drogurile ilegale. Producătorii lor schimbau o moleculă ici-colo și gata, evitau problemele cu legea. Încă o substanță etichetată prudent: „Nerecomandat consumul uman”.

În 2015, panicat la gândul că pastilele de pe piața gri vor fi tot mai greu de obținut, am început să reduc și să reglez consumul. Am descoperit manualul Ashton, un ghid pentru întreruperea consumului pe termen lung de benzodiazepine. Am făcut un program ca să reduc dozajul cu zece procente în fiecare lună, cu scopul de a fi curat într-un an. În paralel, mi-am făcut și un mic depozit, ca să evit sevrajul.

Credeam că dețin controlul asupra problemei - și, într-o oarecare măsură, așa a fost. În august 2015 am absolvit în mod miraculos facultatea cu notă mare, deși eram într-o amorțire constantă. Am renunțat să mai consum pastile în exces și am început să-mi fac planuri pentru viitor. Simțeam nevoia de ceva nou și m-am mutat din Brighton în Bristol.

Înainte de finalul lui 2015, am început o nouă viață, dar bântuită de vechile obiceiuri. Mă ținusem strict de program și reușisem să sistez abuzul de benzodiazepine. Mă simțeam mândru și integru; îmi învinsesem o mare slăbiciune.

Dar apoi, depresia pe care o îngropasem în toți anii aceia a revenit în forță. Uitasem cum să-i fac față fără ajutorul cârjelor medicale. Trei luni mai târziu, am cedat.

Abia în ultimul an am recunoscut că e o problemă care mă depășește și am cerut ajutor medical.

Reușisem să îmi păstrez obiceiul relativ secret în cei doi ani și jumătate de când mă mutasem aici. Eram relativ funcțional, iar partenera mea nu știa de problema mea. Am trecut de la nivelul recreațional la iluzia că îmi tratam singur depresia și anxietatea, fără să realizez că pastilele înrăutățeau situația pe termen lung.

Îi spusesem partenerei că luasem pastile în trecut, dar o mințisem că în prezent nu mai era cazul. De ce? De rușine, presupun; rușine că eram slab, că nu aveam voință, că nu îmi gestionam problemele la fel ca restul oamenilor.

Apoi mai era teama. Teama că dacă o să-mi expun problema, o să-mi pierd și prietenii, și pe ea. Când ascunzi o problemă cu droguri sau medicamente, te autoconvingi că o să poți minți la infinit, că o s-o ții ascunsă oricât va fi nevoie.

Partenera mea mi-a găsit stash-ul de pastile în aprilie anul trecut și m-a luat la întrebări. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de ajutor și că riscam să pierd tot. Am realizat câți ani trecuseră de la prima pastilă, câte amintiri pierdusem, câte oportunități ratasem și cât de imbecil fusesem că nu realizasem că prietenii mei știau de problema mea, dar se simțeau neputincioși.

După o discuție lungă cu iubita mea, a început adevărata recuperare. Timp de câteva luni, am încercat să renunț din nou la medicamente, dar fără succes, așa că am căutat niște organizații locale care se ocupau de dependența de droguri și am găsit Bristol Drugs Project (BDP).

Mi-am repetat discursul ore în șir înainte să merg la ei. Eram îngrozit să nu fiu judecat, pentru că nu mai vorbisem niciodată deschis despre asta. Din fericire, persoana care mi-a răspuns la telefon a fost foarte înțelegătoare și m-a ajutat mult. Mi-a zis că nu au resursele necesare pentru ajutor în cazurile de consum de benzodiazepine și m-a trimis la altă organizație numită Battle Against Tranquilisers (BAT), care mă ajută de atunci încoace.

Mi-au întocmit un plan de reducere a consumului și mi-au zis foarte clar că n-ar trebui să mă simt presat să scad doza dacă nu eram pregătit.

Recunosc că nu am participat la toate ședințele de grup cu BAT, dar e greu să faci asta când ai un job full time. Ca să nu mai spun cât de anxios mă simt când mă gândesc că trebuie să iau autobuzul spre spitalul Southmead în fiecare joi ca să-mi confrunt demonii. Au trecut două luni de la ultima ședință la care am fost, dar pot spune cu încredere că, dacă nu m-aș fi dus la ședințele astea, aș fi în aceeași situație ca în aprilie, dacă nu mai rău.

Faptul că știu că am un spațiu sigur pe care îl împart cu persoane care trec prin aceeași experiență mă face să simt o recunoștință profundă pentru BAT și participanții la aceste ședințe. Îmi dau putere, iar puterea e o resursă rară când ești prins în ghearele sevrajului.

Între timp, am vorbit deschis despre problema mea cu părinții și prietenii care mă susțin. Acum sunt pe o listă de așteptare pentru terapie cognitivă comportamentală, ca să aflu motivele care m-au făcut să intru în chestia asta cu auto-medicația.

Mă consider extrem de norocos că nu am fost respins din cauza deciziilor mele proaste. Acum fac în fiecare zi câte un pas spre progres și știu că într-o bună zi, durerea mea va lua sfârșit.

*Daniel Finn e un pseudonim.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.