Economie

Traumele care-i fac pe medicii veterinari să se sinucidă

Din ce în ce mai mulți veterinari se sinucid.

de Louise McLoughlin; translated by Diana Pintilie
23 Martie 2019, 1:56pm

Fotografie de Studio Firma/Stocksy

Lisa Moses a lucrat ca medic veterinar mai bine de 25 de ani. În perioada asta, ratele de suicid din au fost bine documentate. Ea spune că, de-a lungul carierei sale, a pierdut cinci colegi din cauza asta.

„Vorbim despre oameni de succes care au fost mentori pe bune pentru mii de veterinari și a căror muncă a fost apreciată și valorificată. Totuși, asta s-a întâmplat", spune Moses, care practică medicină veterinară în Massachusetts. „Ceva nu e în regulă.”

Statisticile îngrijorătoare de suicid din industria veterinară au fost recent evidențiate într-un studiu publicat de Jurnalul Asociației Medicale Veterinare Americane, care a analizat date colectate în 30 de ani. Studiul a constatat că medicii veterinari americani sunt de 2,1 până la 3,5 ori mai predispuși să se sinucidă față de restul populației. Statisticile sunt șocante, dar ce nu știm noi este motivația.

Identificarea surselor de disconfort psihic al medicilor veterinari a determinat-o pe Moses, cercetător de bioetică la Școala Medicală Harvard, să intervieveze aproximativ nouă sute de veterinari din SUA și Canada. Rezultatele au fost publicate în Jurnalul de Medicină Veterinară Internă.

Studiul redă o imagine sumbră: tot mai mulți medici veterinari se confruntă constant cu conflicte emoționale și morale. Aproape 70% din cei chestionați au declarat că simt suferință de la un nivel moderat până la acut, din cauză că nu au posibilitatea de a le oferi animalelor ceea ce consideră că este îngrijirea potrivită. Aici intră și cererile de tratamente din partea clienților, deşi animalul nu prezintă semne promițătoare de recuperare, precum și cererile necorespunzătoare de eutanasie, în ciuda faptului că medicii cred că pacientul s-ar putea recupera.


Vezi și documentarul ăsta de pe Tonic:


Din exterior, rezultatele au ceva sens, dar superficial. În multe cazuri, deciziile veterinarilor sunt în scenarii de viață sau moarte. Eutanasia intră în fișa postului. Studiul din Jurnalul Asociației Medicale Veterinare Americane atrage atenția asupra aspectelor foarte reale ale „programului prelungit de lucru, suprasolicitării, responsabilităților de gestionare a practicii, așteptările clienților și plângerilor acestora, procedurilor de eutanasie și a echilibrului dintre viața profesională și cea personală".

Studiul lui Moses arată că suferinţa morală se manifestă ca rezultat al altui lucru, deseori ca o deconectare între ceea ce doresc medicii veterinari să facă, în funcție de propriile lor instincte etice și medicale, și ceea ce li se cere de către stăpânii animalelor.

Aproximativ 60% din medicii veterinari chestionați spun că simt că acordă prioritate nevoilor proprietarilor decât pacienților. Mai mult de 30% spun că mereu sau deseori se simt în conflict cu acestea. După cum indică Étienne Côté, un cardiolog veterinar și profesor la Universitatea Prince Edward Island din Canada, proprietarii și animalele lor sunt o încurcătură inevitabilă: „Ştiți, cele două vin la pachet."

Până la urmă, proprietarii iau decizia finală în privința tratamentului. „Pacientul reprezintă o proprietate, așa că există acest conflict de interese", explică Howard Krum, un medic veterinar pensionat, care a lucrat în medicină acvatică la diferite acvarii publice din SUA.

„În jurământul nostru veterinar avem o eroare fatală: facem un jurământ pentru a servi bunăstarea animalelor, dar problema este că animalele sunt deținute de oameni", de la grădini zoologice și companii la proprietari individuali de animale de companie, spune el.

Evident că felul în care pacienții animale sunt percepuți de proprietarii lor afectează profesioniștii care îi tratează. „Pentru unii, animalul pe care eu îl consider pacient este, de fapt, copilul lor. Are acea valoare emoțională", spune Côté. „Iar, pentru alții, acel animal de companie poate fi oricând înlocuit cu un altul. Cred că asta contribuie foarte mult la tensiunea morală."

Îl întreb pe Côté dacă rata ridicată a eutanasiei, deseori efectuată de mai multe ori pe zi de către veterinari, ar putea fi considerată un factor major de stresul în industrie.

„Cred că răspunsul este «nu»", spune el, reamintind un sentiment pe care l-am mai auzit de la alți veterinari. „Și nu sunt sigur de ce, pentru că, desigur, singurul motiv pentru care oricine dintre noi face acest lucru este pentru că iubim animalele."

În plus, de multe ori medicii veterinari ajung să suporte o mare parte din povara limitării financiare a proprietarilor. „Dificultățile financiare reprezintă o altă mare problemă", spune Moses. „Nu cred că vreunul dintre noi îi învinovățește pe oameni pentru constrângerile lor financiare, dar e foarte greu să știm că există lucruri pe care noi le putem face pentru a ajuta pacienții noștri, dar pe care proprietarii nu și le permit."

Acești proprietari, prinși în durerea lor, își proiectează adesea furia asupra veterinarului, spune Moses. „Există o furie enormă pe care proprietarii de animale de companie o resimt față de medicii veterinari, deoarece aceștia încasează pentru serviciile oferite. Eu nu prea înțeleg. Cred că pentru ei e firesc să se descarce pe noi, dar [în SUA] aproape nimeni nu are asigurare pentru animalele de companie."

Moses spune că mulți veterinani oferă servicii pro bono sau reduceri pentru clienții care nu își pot permite să plătească. „Dar acest lucru creează o altă dilemă: când medicii veterinari ofere servicii și bunuri gratis, asta limitează capacitatea de a plăti personalul și de a-și sprijini familiile".

Jennifer Michaels, neurolog și neurochirurg veterinar din Boston, Massachusetts, este de acord că medicii veterinari sunt adesea vizați pentru taxarea serviciile aduse și li se spune că, dacă le-ar păsa cu adevărat, ar fi gratuit. Dar ea subliniază că banii nu cad din cer. „Dacă vom continua să facem asta pentru persoanele care nu-și pot permite serviciile veterinare, atunci nu am mai putea să îngrijim ceilalți pacienți care ajung la noi."

Pe măsură ce discut cu Michaels, devine clar că ea simte că slujba poate fi ingrată din mai multe puncte de vedere. Vorbește despre apelurile clienților la ore nepotrivite sau cererile de prescripție sau de reînnoire a reţetei, pentru pacienți pe care ea nu i-a văzut sau tratat recent. O întreb dacă simte că mare parte din stres vine din partea clienților. Ea răspunde da, fără pic de ezitare. „Cred că ar fi șocant să afle despre nivelul de stres pe care îl resimţim constant, punct. Indiferent de unde provine." Ea mi-a mai spus că proprietarii buni o ajută să se protejeze în momentele dificile. „Dar aspectele negative sunt mai proeminente și mai frecvente, iar, din păcate, impactul lor este mai mare."

Cu toate acestea, Côté, nu este de acord cu ideea că proprietarii ar trebui să poarte vina pentru stresul medicilor veterinari. „Ar fi atât de nedrept să spunem că proprietarul este vocea pacientului", spune el. „Dacă e adevărat, nu văd cum am putea genera o soluție." În mod clar, e nevoie de una. Moses a cerut o mai bună pregătire și schimbare a culturii din cadrul industriei, precum și un sprijin emoțional sporit.

„Se cer mai multe discuții frecvente și profunde cu colegii noștri despre impactul acestor probleme", spune Moses. „În SUA chiar se vorbeşte foarte puțin despre asta. Avem nevoie de o educație despre ce înseamnă conflictul moral și cum îl gestionăm. Multe probleme au legătură cu tipul de abordare a muncii noastre, din poziția proprietarilor de animale de companie, ca pe un model colaborativ de luare a deciziilor. Proprietarii de animale de companie nu realizează cât de vehemenți suntem în privința a ceea este bine și ce nu este în regulă".

Michaels afirmă nevoia de conversație și de sprijin. „Dacă aș putea spune un lucru colectivului de medici veterinari ar fi să fie mai blânzi cu ei înșişi, să ceară ajutor și mai multă grijă personală, să se adreseze prietenilor și să se sprijine unii pe ceilalţi", spune ea. „Astea sunt lucrurile pe care le putem controla și e trist dacă oamenii simt că nu au de ales, decât să rămână în aceste medii foarte toxice". Ea adaugă că prietenii din afara industriei sunt adesea șocați de presiunile și situațiile descrise.

Între timp, Krum spune că problema stresului moral „s-a conturat și accentuat" în industria veterinară, de zeci de ani. „Odată cu trecerea anilor, devine o forță corozivă. Pot înțelege de ce rata de suicid e mai mare în rândul medicilor veterinari. Ei simt că au eșuat, în fiecare zi. „Pentru el, acest «conflict profund» a contribuit la alegerea lui de a renunța la practica de medicină veterinară.

Este aproape imposibil de dovedit pe deplin, dar am pus întrebarea tuturor celor pe care i-am intervievat: „Este stresul moral o cauză pentru rata ridicată de sinucidere din industria veterinară?"

Côté răspunde succint: „Cum ar putea să nu fie?"

Articolul a apăut inițial în Tonic

Tagged:
depresie
Compassion Fatigue
animale de companie
eutanasiere
prejudecati
veterinari
rate de sinucidere
stres moral
stres emoțional
tratament medical