„Gașca mea nu poate să stea liniștită.” Dacă atunci când citești aceste cuvinte îți sună o muzică în cap, ești în prezența unui obiect sonor rar pe lumea asta, care pe la americani se cheamă evergreen, adică un hit de-o vară la puterea o sută. Cei care au cântat-o se cheamă Hi-Q, o trupă care a fost atât de „mare” pe cât se putea atunci pe scena pop din România.
Hi-Q s-a desființat de bună voie acum cinci ani, în 2013, fix la majorat. Dana Nălbaru, Mihai Sturzu și Florin Grozea se învârteau pe la 35 de ani și - zău, cât mai puteau să cânte „Gașca mea”? În prezent, șansele ca piesa asta să intre acolo de unde a ieșit și să n-o mai auzim niciodată sunt inexistente. Dar, ca să se-ntâmple asta, s-au întâmplat mai întâi altele.
Prima piesă, primul concert
Hi-Q s-a înființat în 1996 ca o trupă de hip-hop ilegalistă.
Printre chestiile pe care nu ești obligat să le știi dacă ai sub 30 de ani e faptul că în 1998 muzica românească, așa cum e ea, s-a reinventat. Atunci au explodat Genius, 3rei Sud Est, dar și rapperi ca B.U.G. Mafia sau Rimaru. Până atunci, existau numai Festivalul Mamaia și o serie întreagă de rockeri obosiți, distruși de anii ’80, în care nu putuseră să apară pe disc din cauza cenzurii comuniste.
Iar Hi-Q era perfect plasat ca să participe la această revoluție de sclipici, în 1996, când s-a înființat sub formă de duo ilegalist de hip-hop. Cum adică ilegalist:
„În primul rând, nu știa nimeni că avem trupă. Era ceva supersecret”, îmi povestește acum Mihai Sturzu. „Florin era la cel mai bun liceu de real, Șaguna, eu la cel mai bun liceu de uman, la clasa de engleză. Deci eram cam tocilărei, așa. Era cam dubios să ne facem trupă. În plus, noi nu știam să cântăm. Și ne-am gândit că la hip-hop mai mult reciți decât cânți. Nu e cu «la-la-la», e cu «hau-hau». Am început să cântăm pe la baluri de boboci. Ne puneam căciuli în cap, ochelari de soare, nu prea ne recunoștea lumea. Eram niște tocilari deghizați în hip-hopiști. Bad boys!”
După această decizie strategică de A&R, totuși, Mihai Sturzu a simțit ceva zbătându-i-se în hipotalamus. Era demonul lirismului.
„Eram foarte îndrăgostit de o fată, da’ ceva la nivelul dintre leșinat și mort, și nu mai… Epuizasem toate armele de cucerire cunoscute. Și mi-am adus aminte că eu, parcă, îmi făcusem trupă cu Florin. Da’ n-aveam niciun cântec… Și-am scris o poezie, ceva extraordinar…” Poezia era interminabilă.
Mai știe versurile?
„Da’ cum să nu? «Sfârșit de septembrie/Și-afară tot mai plouă/Parcul e pustiu/E-aproape ora nouă.» Tana-nana-nana-nana. Erau rime de-astea împerecheate, populare.”
A doua zi, Mihai s-a dus la Florin și i-a zis: „Băi, avem text!”, după care i-a dat „foiletonul”. „A mai tăiat el, asta nu mi-a plăcut foarte mult, dar cred că, dacă păstram tot textul, aveam o piesă de 17 minute”, își amintește Mihai.
Acum, că aveau „foiletonul”, Mihai și Florin s-au apucat de producție. Mihai a știut de la taică-său și a cărat acasă la Florin, cu o sanie, un magnetofon Kashtan. S-au ascuns în cameră la Florin și au făcut ceva „minimalo-minimal”.
Aveau piesă, aveau text („Mai trebuia doar să tăiem 83% din el” - continuă să se pedepsească Sturzu), și-au făcut afiș și logo, erau trupă.
Consacrarea: DJ Phantom și Teo Trandafir
Fondatorii Hi-Q prinseseră o oarecare viteză în underground-ul balurilor de boboci, cu „Sfârșit de septembrie/Și-afară tot mai plouă” și altele, chiar dacă „părinții încă nu aflaseră că avem trupă”. Atunci au auzit de DJ Phantom. Neamț din Sebeș, pe numele lui adevărat Edi Schneider, emigrase la Hamburg și după ’90 revenise în România, unde pusese pe roate un studio ca afară. O mare parte din primele hituri dance românești sunt produse de el.
„A găsit Florin numărul lui pe o casetă, l-am sunat:
- Bună ziua.
– Bună-ziua.
– Domnu’ Phantom, suntem trupa Hi-Q, din Brașov, dacă ne puteți primi și pe noi…”
Phantom i-a primit, iar de-aici au ieșit lucruri care au început să se audă la radio. Sătui de „yo-yo-yo”, ochelari și glugi, cei doi o cooptaseră pe Dana Nălbaru, deci Hi-Q putea să și cânte.
Așa a ajuns la București, la matinalul lui Teo Trandafir și Mircea Badea de pe Antena 1.
Tot Sturzu îmi explică: „Slavă Domnului, nu ne-am făcut de râs la vorbulițe, dar vine și momentul cu cântatul. Ca de obicei, aveam la noi tot, absolut tot: «Nu pot face nimic – pozitiv», pentru radio, cu vorbe pe ea, «Nu pot face nimic – negativ», pentru concert… Și nu știu cum dracu-a scris Florin lista aia, că eram la Teo și începe piesa, în direct, tanananaaa-nanaaa, tananana-nanaaa. Și intru eu, pac, duc microfonul la gură… da’ nu-mi auzeam vocea. Puseseră negativul, nene, și noi făceam playback! Și am stat vreun minut, bâțâiam așa, la negativ, ca proștii… Teo s-a prins că e ceva, Mircea: «Dați-vă dracului»… Și Teo zice, țin minte: «Da’ n-aveți un cântec și cu vorbulițe? Că ăsta-i foarte frumos, da’ pare plictisitor, așa… - Ba da, îi rugăm pe cei din regie… scrie pe copertă… nu mai știm nici noi, ne-am emoționat!» Dacă aș fi avut habar de televiziune pe-atunci, mi-aș fi dat seama că nu mai apucăm, era pe final, dăduseră drumul la generic. Nu ne-au spus nimic, ne-au lăsat în durerea noastră.”
Susținuta activitate concertistică
Imagine din clipul „Luni” (2012)
Pe la sfârșitul anilor ’90, trupa decolase și intrase în programul de diri-bau al artiștilor români de pop, compus din trei concerte în fiecare weekend. Scenele acelor ani nu se prea potriveau nici măcar cu necesitățile trupelor de dance. Florin Grozea își amintește un episod jenant, petrecut pe la începuturi, undeva lângă Brașov:
„Cred că era în ’97, ’98, deci prin istoria muzicii, la o discotecă. Noi am fi vrut trei microfoane, dar era unu. Și ăla, agățat din tavan. Astfel încât… da’ cum să zic, agățat, adică făcea așa, se bâțâia, nici măcar n-avea destul de mult fir încât să-l trecem de la unul la celălalt. Noi trebuia să facem mereu rocada pentru a ajunge la el, cântând și cu gura-n sus…Cu toate astea, succesul a fost imens, nimeni nu știa cine suntem, neapărat, dar li s-a părut foarte haioasă treaba.”
Din motive precum microfonul respectiv, Hi-Q și-a luat foarte devreme sunetist, povestește Florin.
„Era un băiat care stătea la sunet și cum să zic, erau vremuri în care era așa mare haos, încât erau oameni care opreau piesele. În sală nu exista un loc de inginer de sunet. Așa că aveam un băiat care dădea play la casetofon sau la CD player. Mai mult paznic la CD Rom decât inginer de sunet, ca să nu apese publicul pe butoane. Îi ziceam inginer de sunet, pentru că ne respectam. Da’ era «paznicul la CD player».”
Florin nu mai știe câte concerte a avut cu Hi-Q, crede că peste o mie. Oricum, mai puține ca alte trupe, fiindcă începuseră să devină silitori și pretențioși cu numărul de microfoane și altele. La un moment dat și-au inventat un band de acompaniament live, fiindcă nu voiau să facă playback. Concertele s-au rărit și mai tare.
Plăcerile rafinate al vieții de vedetă. Hi-Qmania
Imagine din clipul „Tu ești dragostea mea" (2002).
Printre monitoare și microfoane, în 2001, Hi-Q avea emisiune TV și rupsese gura târgului cu „Doar un minut”. „Gașca mea” avea minus trei ani. Dar Florin, Mihai și Dana cunoșteau deja plăcerile rafinate ale existenței de vedetă. Viața lor socială se petrecea mai ales la marginea orașelor mici, într-o ambianță caldă, familiară.
„Aveam benzinăriile mele preferate, pe la care deja trecusem de vreo 20 de ori prin toate produsele, știam: ăsta e mai picant, aici au calde… Dar, la un moment dat, schimbam benzinăria preferată. Nu mai puteam să intru în Rompetrol, fiindcă mirosea a sandvișul ăla pe care îl iubisem acum un an, dar nu mai puteam să-l suport. Și atunci ne mutam la noua benzinărie preferată, OMV. După un timp, probabil ne crescuseră și pretențiile, fiindcă crescusem și noi, ne făceam meniul din mai multe locuri: Opream la Rompetrol pentru iaurt, la OMV pentru sandviș”, povestește Florin.
Ok, dar glam-ul, fascinația, fanii, autografele… dădeau autografe în benzinării?
„Nu numai autografe. Era o vânzătoare cu care ne cunoșteam atât de bine, încât ajunsesem de la «Ce mai face fiică-ta?», când ne întâlneam, la: «Ai rezolvat cu profesoara de pian?» Dacă stau și mă gândesc mai bine, în afară de recepționere și vânzătoare la benzinării, nici nu prea aveam cu cine să vorbim”, îmi mai zice Florin.
OK, dar măcar la concerte… era ca la Beatleși sau cum?
„Băi, da. Mi-aduc aminte că la Roman era un parc plin de oameni care țipau mai tare decât puteau boxele noastre să țină. Și din care pur și simplu jandarmii ne-au ridicat pe brațe și ne-au scos printre oamenii care țipau. Dar nu pot spune că am fost singurii. Așa era și la André, și la Genius…”
Imposibil de scos „Moa’, ce tari eram!” de la Hi-Q.
Când am insistat, Florin a dat totuși o explicație interesantă la faza cu fanii: „Era o diferență între 3rei Sud Est, Animal X, Body & Soul, Non-Stop, pe de o parte, și Hi-Q pe de alta. În sensul că la ei într-adevăr crea isterie faptul că erau băieți frumoși, fetele erau mai… La noi era totul «pe prietenie». Oamenii, în general, voiau să ne strângă mâna.”
Cum au inventat „Gașca mea”? Haos!
Trupa Hi-Q cu Jackie Chan în Los Angeles în 2005, imediat după lansarea piesei „Gașca mea”
Florin povestește: „Ne plăcea foarte mult «I Will Survive» a lui Gloria Gaynor, inginerul nostru de sunet, care era DJ în Twice, o punea la petrecerile noastre. Și nouă ni se părea că piesa aia are «o energie Hi-Q». Adică o puneam, ridicam oamenii, era punctul culminant al petrecerii. Și-am zis - hai să facem un cover. Dar ca să fie foarte realist, ce-am făcut: pe la două noaptea, într-o miercuri seară, ne-am dus în Twice, am luat o mână de prieteni, care îți dai seama că erau beți și i-am adus în studio, care era chiar lângă Twice. Și i-am pus să cânte cum cântau în club, încercând să refacem atmosfera. Dacă asculți coverul nostru, totul este foarte fals. Pentru că erau niște oameni fericiți și beți care cântau fără niciun pic de… nici n-aveam căști!”
Coverul funcționa foarte bine în concerte, dar până acum ți-ai dat seama că Hi-Q nu erau genul care să se lase cu burta pe lauri. „Am zis: «I Will Survive» se potrivește foarte bine, da’ nu e piesa noastră. Și textul nu e neapărat… e despre despărțire, e despre feminism… Hai, mă, să facem o piesă care să fie genul ăla. Și am făcut: «La-la-la, lala, la-la-la, lalalala!» Și am luat iar oamenii din club, i-am adus… Dacă asculți refrenul de la «Gașca mea», e haos!”
Epilog. Hi-Q pe dinăuntru
Prin 2013-2014, am făcut o emisiune TV cu Hi-Q. „În țara minunilor”. Emisiunea, pe TVR 2, condițiile, vitrege, ca atunci când coproduci cu TVR. Cu Dana și Florin mă mai întâlnisem prin presă - odată, la o ședință foto de copertă, Dana a tot vrut să mă cupleze cu o prietenă de-ale ei, care de altfel nu era de față. Cu Mihai, nu, ne-am împrietenit ulterior. Cu toate astea, pentru mine erau genul de extratereștri simpatici, care fac o muzică pe care eu nu o ascult, n-aveam absolut nicio idee despre ce trebuie să le scrii, cum trebuie să te porți.
Ei bine, de la prima înregistrare, oamenii au funcționat foarte bine și au creat o conexiune pe care în general nu vedetele, ci producătorii sau scenariștii o caută. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că muncesc ca apucații, sunt perfecționiști și îngrozitor de autocritici. Dacă au avut vreodată vreun vedetism în ei, e fix ăla că încearcă să te convingă permanent cât de puțin vedete și cât de tocilari, urâți, afoni etc sunt.
Hi-Q a fost o trupă de pop atât de mare cât poate fi o trupă de pop în România fiindcă și-a premeditat - și a muncit pe brânci pentru - fiecare pas din istoria de 18 ani, de la păzitorul de CD și până la sinuciderea programată cu grijă, la puțin timp după emisiune. Azi, „Gașca mea” continuă să facă să danseze nu doar liceenii, ci și conturile Hi-Q-ului, atunci când uniunile de creație varsă banii pentru difuzări la radio.
DJ Phantom închiriază drone Phantom, Florin Grozea are o agenție de celebrity endorsement, Dana își crește copiii cu Dragoș Bucur, iar Mihai pilotează Airbus-uri de linie, 320, după ce a aterizat în și zburat din PSD.
Din poveste lipsesc DJ Star, rebrenduit ulterior în Dan Badea, stand-up comedian, Nicoleta Drăgan, solistă în perioada cât Dana nu a fost în trupă, plus diferite fete cu care Florin și Mihai au încercat diferite formule după plecarea în America a Nicoletei. Și, bineînțeles, tot bandul, cu care la emisiune am mâncat croasante și praf și am pus la cale pe colțul podiumului coveruri în cinci minute, în condiții în care alți muzicieni mi-ar fi rupt bețele de la tobă în cap. Florin și Mihai mi-au zis de mai multe ori că e neapărat să vorbesc cu toți. Dar ăsta e un simplu articol, despre o simplă trupă, nu?
Editor: Gabriel Bejan