Cum îi afectează pe medici sinuciderea asistată

Înainte să moară, mama mea, care suferea de insuficiență cardiacă și alte complicații, m-a chemat la patul ei cu o expresie plină de suferință. M-a luat de mână și m-a întrebat: „Cum ies din încurcătura asta?”

Ca medic, m-am temut de întrebarea care ar fi putut urma. Aș putea s-o ajut să moară administrându-i un drog letal?

Din fericire pentru mine, mama a îndurat ultimele ei săptămâni acasă, cu ajutorul unor infirmiere și, din când în când, a unor medicamente paliative. N-a pus niciodată întrebarea problematică despre ceea ce se numește „asistență medicală pentru cei care își doresc să moară” sau „sinucidere asistată”.

În calitate de fiu și membru al familiei care a fost martor la zilele cele din urmă are părinților săi și ale celor dragi, înțeleg de ce interesul pentru sinuciderea asistată este în creștere. Dar ca medic și specialist în etică medicală, consider că acest tip de asistență medicală se bate cap în cap cu jurământul lui Hippocrate, vechi de 2 000 de ani: „Să nu faci rău pacientului”.

Studiile scot la iveală faptul că mulți dintre doctorii care participă la astfel de sinucideri asistate se simt tulburați sau experimentează „sentimente contradictorii”.

Atunci când vine vorba despre discuțiile privind ultimele zile din viața unui om, atât publicul, cât și doctorii trebuie să facă distincția între trei abordări.

Sinuciderea asistată presupune că un doctor îi prescrie unui pacient un drog letal pe care acesta îl poate lua oricând își dorește să-și pună capăt zilelor. La pol opus, eutanasia activă sau „uciderea din milă” implică moartea acelei persoane, de obicei cauzată de administrarea unei injecții letale prescrise de un medic. Și, cea de-a treia, „eutanasia pasivă”, se referă la grăbirea decesului în cazul unei persoane în stadiu terminal prin oprirea aparatelor care îl țineau în viață. Deconectarea de la aparatul de oxigen, de exemplu.

În Statele Unite, anumite forme de sinucidere asistată (dar nu eutanasia activă) sunt legale în cinci state și în Districtul Columbia. În statul meu natal, Massachusetts Medical Society a decis, după o dezbatere aprinsă, să renunțe să se mai împotrivească acestei practici. MMS a adoptat o poziție de „neutralitate”, care presupune că le va permite să fie „o resursă științifică și medicală… care va susține decizia pe care o vor lua pacienții aflați în stadii terminale alături de medicii lor în care au atât de multă încredere”.

Sinuciderea asistată este din ce în ce mai comună în unele țări. În Canada, de exemplu, a fost legalizată în 2016. În Belgia și Olanda, eutanasia activă și sinuciderea asistată sunt permise prin lege, chiar și pentru pacienții care suferă de boli care pot fi tratate, precum depresia severă; și pentru cei care nu pot lua o decizie în deplinătatea facultăților mintale, precum în cazul persoanelor care suferă de Alzheimer. În Olanda, un proiect de lege numit „O viață completă” ar putea permite persoanelor trecute de vârsta de 75 de ani să opteze pentru eutanasiere atunci când sunt de părere că viața lor a ajuns la capăt — chiar dacă acea persoană este sănătoasă.

Sinuciderea asistată rămâne un subiect controversat printre medicii din Statele Unite, dar datele la nivel național arată că este din ce în ce mai acceptată. Un raport publicat în decembrie 2016 a demonstrat că 57% dintre doctori au fost de acord cu sinuciderea asistată în cazul pacienților aflați în stadii terminale — o creștere de la 54% în 2014 și 46% în 2010.

Poate că trendul ăsta nu este surprinzător deloc. Până la urmă, ce fel de medic ar vrea să le refuze pacienților opțiunea de curmare a suferinței și evitarea unei morți dureroase și agonizante?

Poate că această întrebare este derutantă. Majoritatea persoanelor care solicită sinuciderea asistată nu suferă extraordinar de mult. Datele colectate din programele desfășurate în Washington și Oregon arată că cei mai mulți dintre pacienți aleg sinuciderea asistată pentru că le este teamă de pierderea demnității și controlului asupra propriilor vieți.

Medicii care duc la bun sfârșit astfel de sinucideri asistate au tot fel de reacții emoționale și psihologice. Într-un interviu telefonic aprofundat care a vizat 38 de oncologi din Statele Unite care au participat la astfel de proceduri, mai mult de jumătate dintre ei s-au simțit „consolați”.

Nu era explicat sentimentul, dar acești doctori au simțit că i-au ajutat pe pacienți să-și pună capăt zilelor, așa cum și-au dorit. Totuși, un sfert dintre doctori regretă că au participat. Un alt procent de 16% susține că încărcătura emoțională derivată din efectuarea unei sinucideri asistate le-a afectat munca.

De exemplu, un medic s-a simțit așa de „epuizat”, încât s-a mutat din orașul în care profesa într-unul mai mic.

Alte date susțin faptul că sinuciderea asistată poate avea efecte emoționale asupra medicului care o duce la capăt.

Kenneth R. Stevens, Jr., un profesor distins de la Universitatea de Știință și Sănătate din Oregon, a declarat că participarea la sinuciderile asistate a fost foarte stresantă pentru unii medici din Oregon. De exemplu, în 1998, în primul an în care a fost aprobată legea „Un sfârșit demn” în Oregon, 14 medici au prescris medicamente letale pentru un număr de 15 pacienți.

Raportul anual din 1998 a observat că:

Și reacțiile doctorilor europeni sugerează că sinuciderea asistată și eutanasia provoacă adesea sentimente negative puternice.

În calitate de medic și specialist în etică medicală, mă opun oricărei forme de sinucidere asistată. Mai mult decât atât, sunt de părere că termenul „asistență medicală pentru cei care își doresc să moară” le permite medicilor să nu vadă cruntul adevăr că de fapt își ajută pacienții să se sinucidă. Aceasta este și părerea Colegiului Medicilor din America.

Consider că ambivalența și disconfortul experimentat de un procent substanțial de doctori care au participat la astfel de proceduri sunt conectate în mod direct cu Jurământul lui Hippocrate, fără îndoială cel mai important document care stă la baza eticii medicale. Jurământul spune foarte clar:

În secolul V î.Hr., în Grecia, Hippocrate a revoluționat acest aspect. Așa cum a scos în evidență și Ludwig Edelstein, clasicist și istoric medical, unii medici care nu au respectat jurământul lui Hippocrate au prescris probabil otrăvuri pacienților lor pe moarte, pentru a-i scuti de suferință. Hippocrate s-a opus acestei practici, deși nu credea că cei în stadii terminale ar trebuie să fie supuși unui tratament inutil și zadarnic.

Specialistul în îngrijire paliativă Ira Byock a observat:

Într-adevăr, atunci când pacienții care se apropie de sfârșit își fac cunoscute sentimentele de frică și pierdere a controlului, sau când se simt privați de demnitate, este necesară o consiliere plină de compasiune și susținere, nu asistență în ceea ce privește sinuciderea.

Îngrijirea paliativă, inclusiv cea care are loc într-un azil, ar trebui să fie pusă la dispoziția acelor pacienți aflați în stadii terminale care cer tratamente de ameliorare a durerii. Dar așa cum a spus-o și medicul și specialistul în probleme de etică Leon Kass:

Ronald W. Pies este un profesor distins de psihiatrie și lector de bioetică și științe umaniste la SUNY Upstate Medical University, și profesor practician de psihiatrie la Tufus University School of Medicine.

Acest articol a fost publicat inițial în The Conversation. Citește aici articolul original.