Am imitat programele zilnice ale unor scriitori faimoși și a fost un dezastru

„Pentru mine, scrisul e ca respiratul”, a mărturisit poetul Pablo Neruda pentru Paris Review in 1971. „Nu aș putea trăi fără să respir și nu aș putea trăi fără să scriu.” Pentru mine, scrisul e mai puțin ca respirația și mai mult ca o eliberare de gaze. Vine în valuri și nu aderă la niciun program, iar dacă încerc să-l forțez, se întâmplă lucruri nașpa.

Citatul lui Neruda m-a făcut invidios până în punctul în care mi-a dat indigestie. Sunt blestemat cu o fire mai diferită. Dacă sistemul meu respirator ar fi funcționat cu zelul și angajamentul cu care abordez scrisul, m-aș fi sufocat demult.

Din fericire nu sunt singur. Pentru fiecare Pablo Neruda, sunt o duzină de alți bășinoși ca mine. Acest lucru este pur anecdotic, dar toți scriitorii pe care îi cunosc exprimă aceleași frustrări. Scrisul nu este o funcție autonomă a creierului subconștient. Când vine momentul să-ți așterni cuvintele pe foaie, abia atunci vorbești cu adevărat de muncă.

Daca te duci la un Q&A cu un autor, cineva se va simți dator să întrebe, „Care este programul tău de lucru?” Întrebarea este disperată și promițătoare – Știu asta pentru că am mai întrebat asta înainte. Imaginează-ți că ai petrecut ani încercând să faci un dulap fără niciun succes. Într-o zi, te duci să vezi discursul unei femei care a făcut un super dulap. Bineînțeles că la final o s-o întrebi cum a reușit să facă nenorocitul ăla de dulap.

Scriitorii sunt obsedați de program. Cu excepția religiei și poate a înfrumusețării, nicio preocupare nu-i așa de strâns legată de respectarea unui program sfânt cum e scrisul. De asta programele scriitorilor au devenit un întreg gen de conținut de pe internet. Scribii frustrați pot găsi cu ușurință online sute de liste cu orarele omologilor lor de succes și productivi, toate expuse îngrijit ca un manual de instrucțiuni. Substratul acestor compilații este mereu același: Ai nevoie de un program, deci de ce n-ai încerca unul dintre astea?

Am găsit recent un program de lucru care părea similar cu al meu. Nu se afla în niciuna din listele menționate mai sus. Nu, a fost publicat de site-ul de politică Axios sub forma unei știri despre „programul redus” al lui Donald Trump. Președintele, potrivit știrei, are „Orele executivului” în Biroul Oval în fiecare zi de la opt până la 11 dimineața, însă în realitate și-l petrece acasă la el, unde se uită la TV, dă telefoane și postează pe Twitter.

Și eu mă complac în „Orele executivului”. După ce mă trezesc, ard cazul degeaba pe net, vorbesc cu prietenii pe GChat și amân scrisul până în ultimul moment. Nu e cine știe ce program, iar în această privință, nu sunt mai bun decât septuagenarul mare și furios de la Casa Albă. Având în vedere că realizarea a coincis cu noul an, am rezonat cu ea. Sever.

Am mai avut tentative să îmi repar programul zilnic, dar nimic nu s-a lipit de mine. Ca să rezolv problema, a trebuit să încerc ceva diferit. Pentru o săptămână urma să petrec fiecare zi după programul unui scriitor diferit. Știu că dacă schimb programul în fiecare zi, înseamnă că, de fapt, nu-l voi respecta pe niciunul, dar m-am gândit că ar semăna cu un antrenament în care faci exerciții diferite în fiecare zi și devii puțin mai puternic, mai rapid și mai flexibil cu fiecare sesiune. Chiar dacă niciunul dintre ele nu va deveni programul permanent, tot îmi va rămâne o săptămână de material scris.

Cel puțin, așa am crezut.

Potrivit acestor liste cu programe, marea majoritate a scriitorilor de succes se trezesc devreme și încep să lucreze de la prima oră. Asta mă face conștient de lentoarea cu care îmi încep dimineața.

Am început cu programul scriitorului japonez Haruki Murakami, ca să atac direct problema. Iată cum și-a descris programul Paris Review:

Voiam să trăiesc clipa și toate cele, dar patru dimineața e prea devreme. Mă deranjează până și trezirile la șapte, pentru care trebuie să pun alarme decalate: una la șase jumătate, apoi una la șapte fără un sfert și tot așa. Soția mea nu mai suportă orchestra care se aude în fiecare dimineață din iPhone-ul meu și cu siguranță m-ar ucide (din nou, de înțeles), dacă aș seta o serie de alarme care încep la trei jumătate. Trebuia să-mi iasă dintr-o singură încercare.

Când m-am trezit, soarele strălucea. Nu-mi mai aminteam să fi închis telefonul la patru dimineața, dar sinele meu nocturn ucisese oricum încercarea din fașă. Se făcuse opt fără zece, deci eram deja cu patru ore în urma programului lui Murakami. În stilul ăsta n-aș putea niciodată să-mi scriu propria Cronica a pasarii Arc.

Am încercat să scriu, dar având în vedere că eram mai mult sau mai puțin în rutina mea normală, am căzut în aceeași capcană de a umbla pe Twitter și de a mă uita la cele mai importante momente din baschet pe Youtube. Cum n-am scris mai nimic în cele cinci ore petrecute în fața laptopului, m-am dus să alerg zece kilometri.

În memoriile sale despre alergat, Murakami a scris: „La ce anume mă gândesc mai exact când alerg? N-am nici cea mai vagă idee.”

Eu, pe de altă parte, știu exact la ce mă gândesc când alerg: La cât de mișto ar fi dacă m-aș opri din alergat. Cu toate astea m-am forțat să termin cei zece kilometri, lucru care m-a făcut să mă simt destul de bine. Din păcate, starea de exuberanță a fost doar temporară. Când m-am întors acasă, am evaluat laurii muncii mele de dimineață. N-am prea avut ce.

CUVINTE SCRISE: 286

VIDEOCLIPURI CU MOMENTE DIN BASCHET VĂZUTE: 8

Dacă sunt alergic la dimineți, oare ar fi mai bine dacă aș face exact opusul? Franz Kafka era o excepție de la regula că scriitorii muncesc de dimineața devreme, însă nu pentru că așa își dorea el. Ci din cauză că avea un job full-time la o companie de asigurări, Kafka nu avea cum să înceapă să scrie până pe la 11 seara. Apoi lucra: „în funcție de forța, înclinația și norocul meu, până la 1, 2 sau 3, câteodată chiar și până la 6 dimineața”.

Am reușit să dorm o noapte întreagă după rateul cu programul lui Murakami și, știind că nu va urma să scriu până a doua zi seara târziu, nici măcar nu am setat alarma. Am putut să mă bucur de „Orele Executivului” fără vinovăție, și ca să țin pasul cu juristul Franz Kafka, m-am asigurat că ziua mea a fost plictisitoare și fără evenimente. A fost o bucurie.

Când a venit ora 11 seară, eram deja terminat. Numai gândul de a fi treaz m-a epuizat, iar faptul că mă holbam la ecranul alb mi-a provocat o adevarată criză de căscat. Cum n-am putut să scriu mai mult de câteva propoziții (dintre care multe nu aveau nici măcar predicate), am renunțat și m-am culcat puțin după miezul nopții. Dacă m-aș fi trezit dimineața următoare transformat într-o insectă gigant, ar fi fost o soarta pe care aș fi meritat-o cu vârf și îndesat.

CUVINTE SCRISE: 95

Maya Angelou respecta un program strict, dar ce m-a intrigat a fost cum a reușit să creeze un mediu favorabil pentru scriere.

Nu are niciun rost să plătesc constant pentru camere de hotel când trăiesc cu un salariu de scriitor freelancer. Dintre motelurile de lângă mine, numai unul mi-a oferit o taxa zilnică sub 90 de dolari. Înainte să sun să întreb, m-am uitat pe pagină Yelp. „Metamfetamină, mutilare și Crimă”, scria în singură recenzie. „Au un manager care închide ochii la orice și tot… chiar și la înjunghierea letală a unei femei!”

Deși motelul această mi-ar asigura mult material emoționant, am optat mai degrabă să recreez experiență de hotel a Mayei Angelou în propria casă. Nu a fost greu să găsesc o camera care să semene cu cea pe care o descria ea; un loc unde nu e nimic pe pereți și în care credințele să-mi fie suspendate. Îmi sună mai degrabă a baie.

Am reușit să scriu trei ore în timp ce stăteam pe buda. Locația era convenabilă din motive evidente și aș mai fi continuat bucuros dacă nu mi-ar fi amorțit picioarele. Pe cățeaua mea o apucă paranoia și devine suspicioasă oricând petrec o bucată bună de timp în baie, așa că s-a apucat să scancească și m-a deranjat. Am reușit să remediez problema crăpând puțin ușa.

În sfârșit, ceva succes!

CUVINTE SCRISE: 1,015

Balzac a fost un ciudat de nota zece. Se culca „odată cu găinile” la ora șase seara și se trezea la unu dimineața că să scrie. Având în vedere inabilitatea mea de a adera la programul lui Franz Kafka, nu aveam de gând să mă mulez pe cel al lui Balzac. În schimb, eram mai degrabă interesat de obiceiul său cu cofeină. După cum spune legenda, Balzac obișnuia să bea 50 de cafele pe zi.

Nu-i de mirare atunci că Balzac e mai cunoscut pentru rezultatele mediocre decât pentru calitate. Dar, după cum ar spune Stalin, cantitatea are și ea valoarea ei. După trei zile de producție intermediară, eram nerăbdător să torn în mine cafeină să vomit un căcălău de cuvinte, chiar dacă ar fi însemnat să mor intoxicat cu o supradoză. (după cum se zvonește că ar fi murit Balzac).

M-am trezit si m-am apucat sa dau pe gat imediat doua shoturi de Nespresso. Apoi am dat gata continutul unei prese franceze si m-am indreptat spre o cafenea care oferea posibilitatea unui refill pe moca. Am reusit sa ma scufund direct in munca, multumita drogului vândut intr-un mod etic si prajit local, care imi invadase sistemul.

M-am trezit și m-am apucat să dau pe gât imediat două shoturi de Nespresso. Apoi am dat gata conținutul unui ziar francez și m-am îndreptat spre o cafenea care oferea posibilitatea unui refill pe moca. Am reușit să mă scufund direct în muncă, mulțumită drogului vândut într-un mod etic și prăjit local, care îmi invadase sistemul.

Celelalte efecte ale cafelei au început să își facă și ele simțite prezența, în orice caz, tremurăturile involuntare și violente ale piciorului meu au captat atenția vecinilor din cafenea (și sunt sigur că și unor seismologi din apropiere). Asta, în combinație cu drumurile frecvente până la toaletă, m-au făcut să fiu o prezența perturbatoare.

Paranoic că cineva îmi va fură laptopul, l-am transportat cu mine la fiecare vizită la toaletă. Boșorogului meu de computer îi ia o groază de timp să se restarteze, chiar și dacă e în modul Sleep, iar vizitele repetate la toaletă ne-au încetinit pe amândoi. Îmi venea să urlu.

Până în momentul asta băusem deja trei căni de cafea (fără să includ Nespresso de dimineață) și mă legănam pe marginea prăpastiei. Ca să mă liniștesc m-am plimbat în jurul blocului, iar când m-am întors un tip îmi luase locul. Cine dracului se crede dobitocul asta? În timp ce căutăm argumente prin care să mă apar în viitorul meu proces de crimă, m-am calmat și convins singur că aș putea să lucrez la fel de eficace și de acasă.

Evident că am căzut lat când am pășit dincolo de ușa de la intrare. Mi-am petrecut restul zilei scâncind în pat cu draperiile trase. Balzac era un adevărat psihopat.

CUVINTE SCRISE: 1 230 (dintre care doar vreo 300 aveau sens)
CAFEA BAUTĂ: 5 cani, 2 espresso

Cred că Don DeLillo e cel mai bun romancier în viață din America, dar nu prea m-a inspirat programul lui.

Când mă întorc la carte, timpul trece pe nesimțite. Nu am o mășină de scris. Ca să compensez am scris pe computer și m-am asigurat că nu șterg nimic din ce am notat, indiferent cât m-ar fi tentat. Să lovești tasta backspace ține mai mult decât orice de memoria mușchiului, iar abținerea de a nu apăsa pe ea mă înnebunea. Când m-am împotmolit, chestie care s-a întâmplat imediat, m-am holbat la o poză cu Borges. Nu s-a întâmplat nimic. Am căutat și alte poze cu el. Tot nimic. Asta m-a aruncat într-o gaură de iepure în care m-am consumat preț de câteva ore, și cumva am ajung să mă uit pe IMDB la secțiunea de gafe pentru Răzbunarea Tocilarilor 2: Tocilarii în Paradis.

Programul lui DeLillo nu m-a ajutat să scriu, dar am învățat ceva. „Când cei de la Trilamb au fost forțați să se dezbrace până la chiloți de către cei de la Alpha Beta, îl vedem pe Lewis purtând o pereche de boxeri albi. Iar când se întorc la hotelul Coral Essex, după ce ce au mers cu autostopul timp de 5 ore, poartă boxeri mai lungi și cu mai puțină expunere, fără nicio explicație pentru schimbare.”

CUVINTE SCRISE: 410

Natalie Goldberg a scris extensiv despre actul de a scrie, iar cărțile sale sunt pline de trucuri și sfaturi mișto. În Writing Down the Bones, Goldberg sugerează să folosești un suport pentru a-ți trimite conștiința într-o stare străină:

Locuiesc în California unde țigările costă aproximativ 300 de dolari, deci am ezitat să cumpăr un pachet întreg doar ca să testez trucul lui Goldberg. În schimb, am împrumutat o țigară electronică de la un prieten și am lăsat-o să-mi atârne între buze la cafenea. Arătam ca un idiot. Când m-a copleșit stresul că arătăm că un idiot, am ieșit afară și am pufăit din țigara electronică până am simțit că leșin.

Nu am fost transportat într-o altă lume. Nu am fost transportat nici măcar în țară aromelor. Trebuia să mă întind.

CUVINTE SCRISE: 680

Programul scriitorului de române sci-fi William Gibson e atât de sensibil, încât nici nu prea se poate numi cine știe ce rutină.

N-am făcut Pilates niciodată, dar mi-am făcut programare la un curs de „Abs & Booty Burn” de la o sală din apropiere. Instructoarea purta un microfon wireless ca și cum ar ține un discurs la TED, chiar dacă eram doar cinci care ne antrenam în spații apropiate. Aparatul revoluționar de pilates era un amestec complex de corzi, funii, roți și mânere—Îmi dau seama de ce unui scriitor de sci-fi i-ar plăcea așa ceva.

Am reușit să muncesc puțin după, chiar dacă mă ardea al naibii fundul.

CUVINTE SCRISE: 1 228

Când a venit timpul să închei săptămâna în care am încercat programele celorlalți, nu credeam că voi reuși. Pentru că am imitat acești scriitori, nu m-am simțit deloc responsabil pentru propriile eșecuri. Haruki Murakami era de vină, nu eu. Ca să extind această proiecție, am mai găsit un program de imitat.

Hunter S. Thompson este responsabil probabil pentru cel mai scandalos (dacă e să-l înfrumusețăm puțin) program din istorie. După spusele biografului său, E. Jean Carroll, ziua lui Thompson începea la ora trei după-amiază cu un pahar de Chivas Regal, după care acesta consuma nonstop cocaină, garnisită cu puțin acid:

L-am ales pe acesta intenționat pentru că știam că ar fi imposibil să îl urmez. La dracu, nu cred că l-a urmat nici el. Totuși, programul lui m-a învățat ceva. Indiferent câtă cocaină a tras sau câtă înghețată a halit în baie, Hunter Thompson a găsit mereu timp să scrie. Știu asta sigur, pentru că munca sa e dovadă.

Decât să mă răsfăț într-o porceala de zile mari m-am hotărât să urmez orice program aș fi vrut, atâta timp cât îmi oferea timp să scriu. De aceea m-am programat la un alt curs de Pilates și mi-am pregătit baia pentru încă o sesiune de scris post-arsura-de-fund.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.