Am lucrat la un fast food din România ca să văd dacă pot trăi așa ca student

Fie că trebuie să faci trei internshipuri neplătite, să lucrezi într-un supermarket sau într-un fast food, câte opt ore pe zi pentru maximum 1 000 de lei pe lună, nu are cum să aibă altă denumire decât sclavie. Banii ăștia nu-ți ajung decât să mănânci și să-ți iei câteva chestii necesare, cât să te plimbi decent pe stradă. Asta dacă ai noroc și lucrezi cât timp ești student și stai la cămin, așa cum am făcut eu, și nu trebuie să plătești chiria sau ratele la bancă.

Primul meu job a fost unul de vară la un fast food foarte popular din România. Am lucrat la program part time, șase ore jumate (cu pauză contorizată la minut). M-am angajat în același timp cu un tip care tocmai terminase Dreptul și nu lucrase o zi în viața lui. A trebuit să pornească de aici, că altceva nu găsea. Îmi era milă de el fiindcă avea deja 25 de ani și se vedea clar că detestă locul, dar ceva trebuie să pună mâncare pe masă.

Ai crede că e simplu să lucrezi la un fast food. Și, într-un fel, așa e. Nu e mare filosofie, dar modalitatea de angajare este destul de anevoiasă. Sau așa era atunci, că acum văd că sunt anunțuri peste tot. M-am dus vreo două săptămâni la „cursuri" în care am fost învățat despre istoria companiei și despre tacticile prin care trebuie făcut puiul. Înainte să fiu angajat cu adevărat a trebuit să dau un examen. Desigur, doar o formalitate, dar a fost un examen practic, unul oral și unul teoretic la care am primit note.

După ce am luat cu brio examenul teoretic și cel oral, a venit vremea celui practic în interiorul fast food-ului. Cât încă eram în pregătire a fost delegat un trainer care să mă învețe exact cum trebuie făcut puiul (deși eu știam teoria) ca să nu difere calitatea globală a produsului.

Am prins și o deplasare, deși nu peste mări și țări, ci într-un mall. Eu lucram într-un restaurant de cartier. E relevant momentul ăsta, că acolo am asistat la o chestie atât de casnică, încât am simțit că oricât de global ar fi locul de muncă, tot avem noi obiceiurile noastre.

Un tip, a cărui responsabilitate era să pună cartofi prăjiți în pachețele, se plimba prin bucătărie cu ustensila lui mare, un fel de tobogan pentru cartofi, și a observat cum deasupra ligheanului cu făină în care preparam puiul se plimba maiestuos un gândac. L-a analizat, l-a înjurat și l-a omorât cu ustensila. A șters rămășițele insectei și s-a dus înapoi la cartofi.

În afară de momentul ăsta, și altele relativ mici de tipul ăsta, curățenia era chiar sfântă. Sunt tot felul de povești cu oamenii care s-au slobozit în mâncare sau și-au pus mucii în sos, dar nu am asistat la așa ceva. Totul era super igienizat și aveam chiar și un ceas care suna ca alarmele de incediu din 20 în 20 de minute să-ți aducă aminte că trebuie să te speli pe mâini. Totuși, când ești cu mâinile în făină și coada e până la intrare, nu prea ai timp să te speli așa des.

În zilele în care bătea vântul prin fast food, chiar dacă nu aveai nimic de făcut, trebuia să stai în picioare și să faci ceva, orice. Să cureți de nenumărate ori ustensilele sau să dai cu mopul, chit că nu era jobul tău. Și în afară de asta, dacă prindeai tura de închidere a magazinului, trebuia să stai până lustruiai de puteai să mănânci de pe jos, cum zicea foarte orginal unul din team leaderii mei.

Partea mișto era că la final de zi, dacă stăteam până la închidere, puteam să iau acasă din mâncarea rămasă, să beau din suc sau din bere la discreție. Oricum, după ce lucrezi câteva luni bune ți se cam ia de aceleași fel de mâncare, dar măcar aveam mâncare gratis câteodată.

Majoritatea colegilor mei erau studenți sau oameni care nu au luat bacul. Mai erau și câteva excepții de foști studenți care la un moment dat au picat în plasa vorbelor frumoase de tipul: „Bravo, faci o treabă foarte bună, ești omul nostru numărul 1! Uite, poftim 100 de lei bonus pentru merite deosebite!" și au început să-și facă o carieră la fast food.

Era o competiție de genul: casierul care vinde cel mai mult (mii sau poate zeci de mii de lei e lună) primește o sută de lei pentru merite deosebite. Ba chiar i se pune și poza într-un fel de calendar cu angajatul lunii. Și pe unii îi ambiționa lucrul ăsta, cumva le era validată munca repetitivă și extrem de prost plătită pe care o făceau și-și imaginau cum o să ajungă traineri, team leaderi sau mangeri. Eu am stat doar trei luni, nu am apucat să-mi văd viitorul în ierarhia companiei.

De curând am trecut pe la fast food-ul la care am lucrat să mănânc. Deși sunt câteva probleme, nu pot să neg că mâncarea e bună. O tipă care încă mai lucrează acolo mi-a oferit o bucată de pui în plus, așa că pot spune că am și avantaje după perioada mea de muncă.

Niciodată nu s-a pus problema de cât de bune sau proaste sunt ingredientele, că nu se joacă la chestii d-astea. Da, auzi povești, dar în mare parte rămân mituri urbane. Da, mâncarea nu e sănătoasă, dar asta din cauza modului în care e preparată și, wow!, e fast food, doar nu te aștepți să fie pansament pentru stomac. Îți place, mănânci. De bine, de rău poți avea încredere în calitatea produselor, doar că e vorba de cum te schimbă ca om o așa perioadă.

Dacă stau să mă gândesc mai bine a fost, într-un fel, o experiență benefică din care, chiar dacă nu o recomand nimănui, am învățat câte ceva. Nu știu dacă munca înnobilează omul sau dacă meseria e brățară de aur, cum mai tot repetă unii, dar cert e că dacă ajungi la stadiul în care nu găsești absolut nimic altceva de muncă, fast food-ul este mereu acolo pentru tine să te exploateze și să scoată cei mai bun din tine.